O glumă
Un tip intră în cabinetul psihologului, foarte deprimat. “Trebuie să mă ajutați. Nu mai pot continua așa”. “Care e problema?” “Am 35 de ani și nu am deloc priză la femei. Nu contează cât de mult mă strădui, tot ce reușesc să fac e să le pun pe fugă.” “Am o veste bună. Nu aveți o problemă serioasă. Aveți nevoie să vă creșteți stima de sine. Pentru aceasta, în fiecare dimineață, imediat ce vă treziți, vă rog să mergeți la baie și să vă uitați în oglindă. Și să vă spuneți cu voce tare că sunteți o persoană plină de calități, simpatică, atractivă. E important să spuneți toate acestea cu convingere. Într-o săptămână o să roiască femeile în jurul dumneavoastră.” Bărbatul pleacă, mulțumit de sfaturile primite. După trei săptămâni, revine însă cu aceeași expresie de deprimare pe chip. “Ce s-a întâmplat?”, se agită psihologul. “Nu a funcționat ce v-am învățat?” “Aaa, ba da. A funcționat. În ultimele trei săptămâni am fost cel mai fericit bărbat și am avut parte de cele mai mișto femei din viața mea.” “Păi, și nu sunteți fericit?” “Eu sunt. Dar nevastă-mea nu mai e.”
O temă
Pentru acceptarea de sine, avem nevoie de stimă de sine. Una dintre sursele stimei de sine este comparația pe care o fac între propria persoană și ceilalți.
Ai crede că avem grijă să comparăm mere cu mere. Adică pe noi înșine cu persoane la care găsim lucruri în comun sau despre care avem informații suficiente. Dar nu… nu e așa. În realitate, tindem să ne comparăm cu persoane care, după o evaluare, de multe ori superficială sau insuficientă, par să întrunească criteriile ideale pe care ne dorim să le atingem pentru propria persoană. Asta înseamnă că operăm cu tot felul de păreri preconcepute despre ce înseamnă o persoană puternică sau una inteligentă ori una integrată social. Asociem anumite comportamente unor anumite însușiri și devine suficient, de multe ori, să vedem acel comportament pentru a concluziona că persoana este întotdeauna puternică sau curajoasă sau sigură de sine.
Culmea este că, dacă eu am o părere proastă despre mine voi tinde să supraapreciez termenul de comparație. Adică cei din jurul meu vor deveni mai buni doar pentru că eu nu sunt pe cât de bun cred eu că ar trebui să fiu.
Să luăm o foaie de hărtie. O să vă rog să scrieți pe ea care sunt primele cinci persoane care reprezintă modelele voastre de comparație și, pentru fiecare dintre ele însușirea cea mai importantă, cea pe care ați dori și voi să o aveți. Apoi o să vă rog să vă gândiți ce evidențe (pro și contra) aveți despre exercitarea însușirii cu pricina. Să dau și un exemplu. Să presupunem că prima persoană pentru mine ar fi tata, iar trăsătura ar fi curajul. Câte și ce împrejurări îmi amintesc în care tata a fost curajos și câte în care i-a fost teamă? Ideea este că tindem să reținem doar ce ne interesează din viața oamenilor care ne servesc drept comparație. Și culmea este, că un om, oricare om, e imperfect. Ceea ce face imposibil ca un om să poată fi doar curajos sau doar inteligent o viață întreagă.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Iron Man III
Filmul e genial. Nu, nu glumesc. E GENIAL. Da, știu, e prost dar, GENIAL. E drept, n-o să mă strădui să scriu mult pentru că nu am ce. Dar oameni buni, atăt am să vă spun. Iron Man III are atacuri de panică. Pe bune, dacă nu mă credeți – by all means – vedeți filmul. Din cele ca la carte. Cu hiperventilație și tot tacâmul. Adică unde puteam găsi eu o ilustrare mai bună pentru dictonul conform căruia „cel mai puternic om cu care te compari e doar un om pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Atât era de zis. Deci, cum ziceam, filmul e prost dar GENIAL.
O carte – Cincizeci de umbre ale lui Grey
De data asta, mi-a cam tremurat mâna când am scris despre carte. Avertismentul? Este o carte proastă. Cinstit? Extrem de proastă. Dar, în același timp, este o carte care s-a vândut în peste o sută de milioane de exemplare (100.000.000). Unul dintre exemplare este al meu. Eu una am cumpărat-o exact din cauza asta. Pentru că se vânduseră deja 99.999.999 de exemplare. 99.999.999 de exemplare de literatură proastă. Mi s-a părut interesant să înțeleg care sunt clișeele care determină vânzarea cărții? Ce anume noi, cei de cumpărăm cartea, găsim acolo și ne-am dori să avem și noi, iar cartea ne permite să evadăm un pic într-o bucățică de realitate (fictivă ce-i drept), în care găsim ce ne dorim. Adică, de vreme ce nu oferă nicio experiență literară sau intelectuală, ce naiba trezește cartea asta în noi de se vinde? Nu sunt singura care și-a bătut capul cu asta… Cartea a născut dezbateri despre ce-și doresc femeile sau despre ce anume ar trebui să înțeleagă bărbații despre femei. Ce anume lipsește din imaginea de sine a celor care cumpără cartea și cu ce anume ideal ne răspunde povestea? Și ce anume e rușinos în ce ne lipsește și găsim acolo, de vreme ce toți spunem că e proastă și totuși continuăm s-o cumpărăm?
Am găsit chiar și o pledoarie despre motivele pentru care bărbații ar trebui să citească romanul cu pricina. Ce spune omul acolo că își doresc femeile poate fi adevărat, deși nu e obligatoriu. E drept că nu înțeleg cum a dedus asta din carte…
Dar să revin. Avem o tânără virgină care nimerește pe mâna unui bărbat frumos, bogat, dotat și, culmea, cu gusturi sexuale „condimentate”. Adică lipsa de experiență sexuală și neajutorarea de la începutul vieții se întâlnesc cu siguranța de sine validată social și cu sofisticarea. E interesant de remarcat că realitatea studiilor serioase ne comunică exact contrariul. Femeile tind să devină din ce în ce mai independente financiar și social iar bărbații din ce în ce mai nesiguri de rolul lor în cadrul unei relații. Adică inversul imaginii proiectate de carte. Oare să ne atingă cartea în locul în care ținem nostalgia despre imaginea de sine a femeii care are nevoie de protecție și de experiența de viață (superioară) a bărbatului? Adică să ne fie dor de locul în tramvai și de vulnerabilitate? Care mai este astăzi imaginea de comparație care reflectă femeia ideală? Și cât de atractivă o fi pentru femeia de azi imaginea bărbatului atotputernic (sexual, social și financiar) pe care îl îmblânzește femeia neexperimentată, inocentă și îndrăgostită?
Mi-ar fi plăcut să știu câți bărbați au cumpărat cartea și ce au crezut despre ce au citit. Or fi apreciat clișeul vintage al femeii gata de sex oricând și fără termen de comparație? Sau or fi invidiat validarea socială, sexuală și financiară a personajului masculin?
Mie nu mi-a plăcut cartea pentru că mi s-a părut compet penibilă și, practic, imposibil de pus în practică. Ce spune asta despre mine? Eu am aflat răspunsul la întrebare. Așa se face că o carte proastă a devenit – culmea -, utilă. De unde și concluzia că dezvoltarea personală nu are legătură cu ce faci sau ce citești, ci cu concluziile la care îți bați capul să ajungi.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
