Învățăturile unui actor la Milano

L-am cunoscut pe actorul Eduard Adam în primăvara lui 2013, când mi-a luat un interviu despre Mini Cooper S, mașina pe care o conduc. Era foarte relaxat și a reușit să-mi transmită starea lui, deși aveam ceva emoții în fața camerei de filmat. În pauzele dintre întrebările lui, îl chestionam eu… Defect profesional. 😊Dar așa am aflat că Eduard e actor la Teatrul Național, membru al companiei Passe-Partout a lui Dan Puric și până să terminăm filmarea, mă invitasem deja la următorul lui spectacol.

Parcă-l știu de-o viață pe Edi. Când povestește ceva, orice, gesticulează într-un mod care mă fascinează. Își susține cuvintele cu mâinile, le urcă, le coboară, le dilată și le micșorează după bunul plac. A învățat pantomimă în mulți ani de repetiție: “Nu înveţi pantomimă într-un an de zile… Eu am învățat în ani cum să arăt un moment din viaţă doar prin mişcare”. Să vezi de câte mișcări e nevoie să vorbești despre teatru, religie, nutriție sau călătorii interesante, cum a fost cea de la Milano, unde a reprezentat România la un târg printr-un spectacol de pantomimă, alături de alți trei colegi actori. (Chiar, oare actorii de pantomimă fac febră musculară după spectacol? 😊)

 

Mi-a povestit mai multe despre experiența din cizmă pe o vreme de balerini și apoi l-am rugat să o împărtășească în scris cititorilor The Idealist. Data viitoare o să-l rog să vă povestească vizual, prin gesturi, ca să vedeți cât de ușor îi este să-i lase pe alții fără cuvinte. Defectul lui profesional. 😊

 

Pe Eduard Adam îl puteți vedea în spectacolul de pantomimă, “România. Închis pentru inventar”, la Teatrul Metropolis, sau în piesele de teatru “Dumnezeu se îmbracă de la second hand” (12 decembrie) și “Înșir’te mărgărite” (13 decembrie), la Teatrul Național.

 

Dar mai bine îl las pe Edi să vă povestească mai multe…

“N-am ales personal să merg la Milano ȋn vara asta, m-a dus firul vieţii. Pentru mine, ăsta e un semn că trebuia să fiu acolo. Şi au fost multe obstacole ȋn legătură cu plecarea asta, dar, cumva, s-au dizolvat toate. Credinţa mea este că nimic nu e ȋntâmplător ȋn viaţă şi avem de invăţat câte ceva din fiecare experienţă prin care trecem. Şi am avut ce ȋnvăţa ȋn două luni trăite practic ȋntr-o…cizmă 😊

 

Pe scurt: am reprezentat România, prin Ministerul de Externe, la Expo2015. Am realizat, ȋmpreună cu colegii mei – Nicolae Nastasia, Ana Pepine şi Amelia Stuparu, momentul de teatru non-verbal, din cadrul pavilionului României. A fost o experienţă nemaitrăită până atunci, de niciunul dintre noi. Show-ul dura 15 minute, iar povestea a fost creată pornind de la tema pavilionului României: ţara noastră e ȋn armonie cu natura, modernismul se împleteşte bine cu tradiţia, avem potenţial agricol mare, folclor de bună calitate şi suntem ospitalieri. Este foarte greu de redat ȋn cuvinte povestea unui show care se joacă ȋn pantomimă! Aşa că invit, pe cei curioşi să vadă imagini, pe site-ul şi pe pagina de FB a Ministerului de Externe.

Să revin la ȋnvăţăturile trase ȋn această călătorie.

Prima ȋntâmplare este legată de un nene japonez care s-a aşezat lângă noi, când ne odihneam pe bordura din spatele pavilionului românesc. Eram storşi, după o zi plină de vizitatori şi de căldură. A intrat in vorbă cu fetele, vrând să ştie părerea noastră despre expoziţie şi dacă ȋi putem recomanda vreun pavilion anume. Ȋn capul lui făcea deja comparaţii, expoziţia de acum 10 ani, având loc în Japonia. Vorbea o engleză extrem de… japoneză, astfel că eu, cu ironia debordantă care se naşte ȋn mine prin străinătăţuri, am ȋnceput să-l iau uşor peste picior. Spre amuzamentul colegilor mei obosiţi. A, pe parcursul conversaţiei, ne tot făcea poze. Ȋntr-un final ne-am ȋmprietenit, cumva şi ne-a intrebat dacă mai avem vreun show. Era curios sa ne vadă non-verbalul. Noi, fără nici o ironie, l-am invitat să vină următoarea zi. Ne-a spus cu regret că mai are doar o zi pentru Milano şi vrea să viziteze oraşul.

A doua zi, ȋn timpul celui de-al treilea show (jucam şase pe zi), ne dădeam coate cu Nicolae, ȋn legatură cu o figură cunoscută din public: era japonezul nostru! La final a venit doar să facă o poză cu noi şi a plecat fără să spună o vorbă. Avea o lacrimă in colţul ochiului. M-a lăsat şi pe mine cu una, iar ironia cu care ȋl tratasem ȋn seara precedentă, m-a ȋmpuns drept în stomac… Lecţia mi-a fost clară. M-am oprit pentru o perioadă să mai iau peste picior pe străinii care nu inţeleg româneşte, dar nu ştiu nici engleza bine. Sper să mă ţina cât mai mult…

A doua ȋntâmplare drăguţă este legată de vizita Primului Ministru al Republicii Moldova. S-a făcut o pregatire temeinică a pavilionului pentru aceasta vizită oficială. Am fost rugaţi să schimbăm una dintre orele show-ului și s-o mutăm pentru momentul când urma să vină domnul ministru care nu avea mult timp să rămână. Noi n-am avut mari aşteptări, ştiut fiind faptul că politicienii nu fac casă bună cu arta. Prim-ministrul moldovean ne-a dat puţin peste nas, într-o maniera elegantă. Consilierii lui i-au arătat de trei ori că e tarziu şi trebuie să plece, şi când, ȋn sfârşit s-a lăsat convins, a plecat, dar nu ȋnainte de a ne face cu mâna! În timpul show-ului! Într-o sală de teatru nu se ȋntamplă aşa ceva. Dar ce credeţi că am făcut eu? I-am răspuns la fel! Am prins un moment oportun şi i-am făcut cu mâna primului ministru al Republicii Moldova! După această fază mi-am propus să nu mai judec politicienii la grămadă. Cât or fi ei de politicieni…

Dincolo de aceste istorioare amuzante, am ȋnvăţat mult mai multe ȋn această călătorie.

1. Am ȋnvăţat că poţi convieţui cu 4 oameni cu care n-ai locuit niciodată, atâta timp cât ştii cum să spui ce te deranjează din comportamentul celorlalţi şi te adaptezi şi tu la trei persoane cu care n-ai mai locuit.

 

2. Am ȋnvăţat sa hrănesc o cioară. 😀 Nicolae a salvat un pui de cioară cu un picior aproape rupt. Costel, căci acesta i-a fost numele, ne-a bucurat prima lună de şedere în Milano. Nu e vorbă ȋn vânt, ciorile chiar sunt nişte păsări foarte deştepte şi adaptabile. Ȋn trei săptămâni, Costel a facut astfel ȋncât tot universul a patru oameni s-a ȋnvârtit ȋn jurul lui. Nu veneam de la supermarchet fără carne pentru Costel, aveam ȋn fiecare seară ora de joacă şi lecţiile de zbor cu el. (Am locuit la Milano ȋntr-un complex rezidenţial, ȋn apartamentul de la parter cu grădină)

 

3. Am ȋnvăţat că o prietenie bine sudată, trece testul timpului. Nu m-am mai văzut cu Nicolae ani buni, ȋn afara ȋntălnirilor la spectacole. La Milano, ne-am reconectat instant. Şi mai mult decât atât, el a fost inima şi echilibrul grupului. Are un suflet omul ăsta, până la cer şi ȋnapoi.

4. Am ȋnvăţat că e greşit să aduci la zi proverbele bătrânilor. Gen “nu lăsa pe azi ce poţi face mâine”! Am tot amânat vizita la Cina cea de taină, iar ȋn august, când am vrut să fac programare (nu intri altfel) am găsit loc pentru … septembrie! Probabil, sunt singurul român care a stat două luni la Milano şi a ratat una dintre cele mai cunoscute picturi ale lumii! A, ba nu, mai e unul: Nicolae. 😊

 

5. Şi am mai ȋnvăţat ceva: dacă relaţia de cuplu nu e bine sudată, locuitul la distanţă două luni o poate zgudui serios. A durut ȋnvăţătura asta. Dar cum durerea face parte din viaţă, am luat-o cu mine peste tot. Ne-am făcut prieteni. Şi, ȋn lumina prieteniei,  a ȋnceput să se dizolve.

Ah, era să uit: am ȋnvăţat ceva şi despre Milano. Nu e doar un oraş industrial sau capitală a modei. Este şi oraşul Cinei cea de taină, al muzeelor pline de Leonardo Da Vinci (sunt vreo trei), al superbelor canale Navigli, pline de terase, ateliere de pictori şi magazine de cărţi şi antichităţi, al minunatei Scala şi al lui Giorgio Strehler cu al său Piccolo Teatro. Dar ce m-a frapat a fost verdeaţa din balcoanele ultimelor etaje ale blocurilor milaneze. Care, de obicei, sunt terase. Pline cu vegetaţie. Adică, nu ştiu dacă m-am făcut ȋnţeles: unele dintre ele parcă aveau pădure!

Cu toata aglomeraţia, să tot trăieşti ȋntr-un oraş ca ăsta. Iar de-ţi e prea mult, poţi da o fugă până la lacuri – Como, Maggiore sau Lago d’Iseo – sau te poţi retrage ȋn Bergamo, un superb orăşel la doar 60 de km pe autostradă.

Foto: Getty Images, www.gettyimages.com

 

P.S. Nu-mi place să trag concluzii, doar am să propun cititorului să asculte melodiile “Halo” by Ane Brun şi “Into my arms” a lui Nick Cave, din simplul motiv că eu le ascultam și mi-au dat o stare anume când am scris acest text.”