Foto: picjumbo.com 
V-am povestit deja că în bagajul de vacanță iau de fiecare dată rochiile Karen Millen. Sunt versatile, feminine, ușor de purtat și le adaptez destinației în care merg. Pentru Kaplankaya am ales o rochie verde, parte peste parte, cu volane și o rochie-tunică din dantelă de bumbac brodată, cu franjuri, pe care să o port peste costumul de baie negru, întreg.
De ce este Six Senses Kaplankaya o destinație de vacanță în care merită să mergi? Pentru toate lucrurile pe care le aduce în plus substantivelor comune (dar atât de necesare în vacanță :-)), pe care l-am enumerat mai sus: soare, mare, plajă, peisaje frumoase, piscină... Resortul de pe malul Mării Egee are un spa imens, extrem de convingător în privința terapiilor și relaxării: ședințe de yoga în sală sau în aer liber, la răsărit sau apus, programe antiaging, pentru o calitate mai bună a somnului, detox emoțional (nu-i așa că sună bine?), hamam, o "grotă" cu sare, piscină pentru hidroterapie, piscină pentru Watsu, saună uscată... Plus o sală de fitness foarte mare, cu toate aparatele performante pe care ți le-ai imaginat vreodată și chiar unele de care nici măcar n-ai auzit. Pe scurt, un loc care m-a făcut să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc într-un spa până la adânci bătrâneți... Hm, poate chiar angajații de la spa aveau o sută de ani. Într-un loc atât de anti-stres și anti-aging timpul trece altfel.
Dar să ne revenim în simțiri... Simțul vizual? Bifat cu brio de departe. De la Marea Egee până la grădinile superbe cu leandri, măslini și flori de hârtie roz, cum mai este cunoscută bougainvillea. Simțul tactil? Spactaculos! V-am povestit mai sus cât de tare e spa-ul și simt că n-am spus nici 10 la sută din cât poate oferi. Simțul auditiv? Zero poluare fonică. Simțul gustativ? Mmm... Cele trei restaurante ale hotelului, Sage&Sea, Wild Thyme și Mezze by the Sea te așteaptă cu produse din grădina organică a resortului sau de la producătorii locali și asezonate cu mirodeniile aromate ale bucătăriei turcești. Simțul olfactiv? Miroase a vacanță reușită. Cât despre al șaselea simț, percepția extrasenzorială, ai toate șansele să o experimentezi la Six Senses Kaplankaya, mai ales dacă încerci Watsu sau detoxul emoțional. Și, crede-mă, chiar merită!
Dar cel mai haios a fost Kau, un elefănțel de 4 luni plin de energie, jucăuș și extrem de curios. Prindea cu trompa câte o pietricică și apoi și-o arunca pe cap, se tăvălea prin praf și o lua la goană spre tine, ca și când ar fi văzut un prieten vechi de joacă, pregătit să-l ia la trântă.
M-am îndreptat spre el prin lateral, în așa fel încât să înțeleagă că suntem prieteni. Dacă îl abordezi direct, frontal, crede că vrei să-ți măsori puterile cu ale lui și, sincer, n-ai nicio șansă, chiar dacă e mic. Te pune jos rapid, ca la Muay Thai, boxul thailandez. Kau m-a cercetat cu privirea, m-a adulmecat și apoi mi-a înfășurat frumusețe de rochie animal print pe trompa lui, de parcă învârtea cu poftă o vată de zahăr ars pe băț. Am fugit la timp, înainte să ajungem amândoi în aceeași costumație. :-D
Vă recomand să mergeți la Patara Elephant Farm sau la Elephant Nature Park, dacă vă plac elefanții, natura și rezervațiile în care oamenii respectă și îngrijesc animalele. Ambele adăposturi salvează elefanții exploatați, bătrâni, bolnavi sau maltratați și le dau șansa la o nouă viață.
Artizanii au reușit să o impresioneze chiar și pe Lady Di, prințesa inimilor, în onoarea căreia au realizat o umbrelă cu diametrul de 7 metri din bumbac și bambus, cu ocazia vizitei sale la fabrică. O poți vedea pe măsură ce descoperi, etapă cu etapă, cum ia naștere umbrela asiatică, un accesoriu atât de vechi și totuși atât de șic. Am admirat îndemânarea artizanilor și la final am intrat în magazinul de suveniruri cu umbrele colorate. Știti reclama aia "nu ești tu când ți-e foame, mănâncă un Snickers?" Aș fi luat castingul. N-am fost eu până când nu mi-am luat o umbrelă. Și una mai mare. Și una mai mică. Și una roz. Și una roșie. De ce nu și una albastră? În fine, n-aveau ei umbrele câte aș fi cumpărat eu. :-))
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pentru care merită să explorezi orașul Chiang Mai. E foarte generos la capitolul experiențe inedite. Revin curând și cu alte motive să dai check in acolo.
Ținutele din fotografii au chiar acum discount, intră pe www.karenmillen.ro. :-)
Mai multe despre Thailanda pe siteul Autorității de Turism a Thailandei, TAT.
Foto: Erwin Fixe 
Și acum, tot pe scurt, aș vrea să mă opresc asupra modului de cooperare care ne dă cel mai mult de furcă. Adică acela dintre Părinte și Copil.
Părintele are două moduri de operare: Părintele Normativ și Părintele Binevoitor. Cel normativ este modelul care dictează, impune, emite principii, protejează prin interdicție, devalorizează, agresează. Așadar, de câte ori eu îmi servesc mie un perdaf ca pedeapsă pentru ceva ce nu a ieșit conform normelor sau planului, sunt un model de Părinte normativ. Modelul binevoitor este modelul care ajută, încurajează, felicită, apreciază, își asumă sarcini. Adică, atunci când sunt înțelegător cu mine și îmi găsesc circumstanțe atenuante sau caut soluții și nu mă învinovățesc, atunci când mă întreb “de ce?” și “cum aș putea să fac mai bine data viitoare?” sunt un model de Părinte Binevoitor.
Pentru că “după faptă și răsplată”, fiecare model de părinte are parte de un model de copil. Parintele normativ are parte de Copilul Adaptat. Adică copilul care se adaptează la cerințe chiar dacă nu îî plac (se supune), care se devalorizează (crede că atât merită) sau care susține în mod sistematic contrariul (adică rebelul). Carevasăzică, ori de cîte ori scap caii și regimul meu de viață se duce de râpă și revin la vechiul stil de viață (nepotrivit și dăunător) e semn că reacționez din instanța de copil, modelul adaptat). La fel, de câte ori renunț pentru că nu am încredere în mine copilul adaptat e cel care mă lasă baltă.
Modelul de părinte binevoitor beneficiază de Copilul Liber. Respectiv, modelul de copil care își exprimă liber trebuințele, nevoile și sentimentele. Copilul liber este și furnizor de intuiție și de creativitate.
Și-acum... Legătura dintre aceste instanțe se face prin dialogul meu interior. Adică ce îmi spun eu despre lume și viață și, mai ales, despre mine. Felul în care eu reacționez nu e ”un dat” ci este rezultatul modului în care eu îmi gestionez povestea despre mine și despre realitate.
Din experiența mea de terapie, noi ne tratăm copilul interior așa cum învățăm de la părinții noștri, în ciuda faptului că, nu o dată, aceștia o cam dau în bară. Adică, de exemplu, dacă am fost tratat copil fiind cu multă critică, matur fiind voi gestiona instanța de copil cu biciul (autocritica) și îi voi da din ciocolată (înțelegere) doar de Crăciun și poate, încă un pic, și de ziua lui. Și tot din experiența mea, copilul nu va răspunde cinstit la întrebarea “ce problemă am?” decât dacă răspunsul va fi primit de către instanța de părinte cu deschidere și înțelegere. Deci, de câte ori reacționați ciudat sau nu așa cum v-ați dori și când vă întrebați “de ce?” obțineți doar un “nu știu” e semn că nu aveți curaj să spuneți deschis care-i problema.
Așa că, poate data viitoare când vă tentează să vă puneți la colțul infamiei sau să vă aplicați o porție serioasă de autodevalorizare, gândiți-vă mai bine. Pentru că lucrurile nu vor rămâne fără urmări. Copilul din voi va replica, la prima ocazie, cu neîncredere de sine, o stimă față de propria persoană de dimensiuni mai mult decât modeste și un boicot înverșunat împotriva oricărui act ce ține de voință.
Povestea e mai lungă, dar de vă faceți tema de azi puteți avea o primă diagramă a structurii voastre personale. Adică veți putea afla cine se află la cârmă în majoritatea timpului.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro
Un film – Viața văzută de Sam
Documentarul pe care vi-l propun astăzi vorbește la prima vedere despre lupta cu viața. Despre doi părinți care se luptă să-și salveze copilul de o boală fatală și foarte rară. Progeria sau boala tinerilor bătrâni afectează puțini copii (200 – 250 de copii la nivel mondial). Sursa este genetică. Copiii se nasc aparent normali dar, începând cu primul an de viață încep să se vadă semnele bolii. Semnele normale ale bătrâneții – căderea părului, arterioscleroza, pierderea în greutate, scăderea densității osoase – încep să se instaleze și să schimbe un copil. Boala imprimă o amprentă specifică care înfrânge până și caracteristicile de sex sau de origine etnică. Un tânăr bătrân are astfel o imagine caracteristică.
Dar nu despre cursul bolii vreau să vă vorbesc. Dincolo de faptul că documentarul prezintă lupta cu boala, ce este un model de urmat este modul în care părinții lui Sam aleg să coopereze cu ceea ce se întâmplă. Modul în care se străduie și reușesc să îi insufle încredere în ceea ce poate face în ciuda limitărilor severe pe care le impune boala.
Și mă întorc la ce spuneam mai sus despre modul în care ar fi util să ne tratăm pe noi înșine… Eu am un soi de “reality check” pentru dialogul meu interior. Mă gândesc ce cred că s-ar întâmpla dacă l-aș livra unui copil și la cum cred că ar reacționa copilul la ceea ce îmi doresc eu de la el. Aproape de fiecare dată simt nevoia să revizuiesc discursul. Așa stând lucrurile, mie mi se pare că filmul devine o vizionare obligatorie pentru fiecare dintre noi. Pentru că nu e nevoie să mă îmbolnăvesc pentru a primi încurajări și pozitivitate. Le pot aprecia și sănătos fiind.
O carte – Micul prinț
Cartea de azi nu este pentru copii, ci pentru copiii din noi. Ce cred eu că are magic este că reușește să comunice adevăruri fundamentale la un nivel atât de subtil încât ajung direct la tine fără a mai trece prin vreun filtru. Mie mi se pare că lectura ei seamănă cu vinul fiert cu scorțisoară sau cu ciocolata caldă într-o zi de iarnă, înainte ca zăpada să fie întinată de vreun călător. Altfel spus, eu simt că atinge în mine o dimensiune rămasă intactă în ciuda tututor călătorilor ce au trecut prin viața mea.
Nu știu ce este sufletul... Și deși inclin să cred că este doar o bucățică de scoarța cerebrală care se pricepe să ne facă să-l simțim ca pe un loc din interiorul nostru, Micul prinț mă face să mă îndoiesc de partea științifică și mă face să simt că sufletul se bucură sau se întristează și, în consecință, e viu si există.
Micul prinț mă îmblânzește de fiecare dată...
- Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
- A-ţi crea legături?
- Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
Sper să vă îmblânzească și pe voi.
foto: https://unsplash.com & http://www.gettyimages.com/
Străzile din cartierul Ginza sunt ideale pentru shpoping.
La templul Asakusa întâlnești "geishe" la tot pasul. Tinerele închiriază kimonouri pentru a avea fotografii memorabile.
Alături de Vision Coupe, o mașină-concept irezistibilă, prezentată de Mazda la Salonul Auto de la Tokyo.
Asakusa este cel mai vechi templu din Tokyo și unul dintre cele mai reprezentative obiective turistice de vizitat.
În vizită la sediul Shiseido din Tokyo, o clădire cu un design futurist superb.
Concert spontan alături de trei japoneze simpatice în Hibiya Park. 😊
Ținutele sunt disponibile pe www.karenmillen.ro. Mai multe oferte pentru Japonia poți găsi aici.
Foto: Mircea Meșter
Am aterizat pe aeroportul Catania Fontanarossa și într-o oră jumate, am ajuns cu mașina la Club Med Kamarina, în sud-estul insulei. Conceptul Club Med a apărut în 1950, ca „un antidot la civilizație“. O utopie tradusă în realitate de un fost sportiv născut în Belgia, Gerard Blitz: „Scopul suprem în viață este să fii Fericit. Momentul potrivit pentru a fi fericit este Acum. Și locul în care poți fi fericit este Aici“, obișnuia să spună antreprenorul vizionar.
Acum, conceptul de fericire inventat de el se regăsește în 80 de resorturi de câte 3, 4 și 5 stele (sau tridente Club Med) din toată lumea, din Bodrum până în Val Thorens, Chamonix, Punta Cana sau Bali. În filosofia Club Med, alchimia fericirii înseamnă: servicii all-inclusive, personal care-ți zâmbește tot timpul, cea mai mare varietate de sporturi pe care le poți găsi vreodată într-un resort, un club pentru „piciuleți“, Mini Club Med, unde poți să-i lași liniștită cât stai la plajă și cea mai frumoasă panoramă din locul respectiv.
În Club Med Kamarina mi-au plăcut aleile pietruite din Villaggio, umbra măslinilor, florile de bougainvillea, un arbust peren cu flori viu colorate, fuchsia, violet sau oranj și piscina imensă. E adevărat că am văzut locații Club Med mult spectaculoase decât aceasta, însă mi se pare o opțiune bună pentru o escapadă de weekend la Mediterană sau o vacanță cu copiii, corectă calitate-preț, la doar 2 ore jumătate cu avionul de București. Mai ales pentru pasionații de tenis (există 24 de terenuri!) sau cei pasionați de ședinte foto, ca mine. 😃
Ținutele sunt disponibile pe www.karenmillen.ro.
Foto: Călin Stan/ thedrone.ro 
Fără memorie nu am avea nici conștiință. Să știi ca ești tot tu și ieri și azi și mâine, are nevoie de continuitate. Memoria e cea ce se ocupă și cu ținerea de minte a evenimentelor de viață. E drept că fiind ale mele asta implică și o abordare personală adică faptul că ceea ce voi ține minte va avea legătură cu impactul emoțional (pozitiv sau negativ) și cu semnificația pe care o acord evenimentului. Și aici ajungem unde vreau să ajung. Adică la faptul că orice memorie personală care se respectă va fi subiectivă și subordonată individului în mansarda căruia funcționează.
Așa se face că pot să-mi amintesc de musca pusă în ciorbă acum 50 de ani dacă atunci cănd am vărsat peste bocanci și m-am făcut de râs era de față și iubirea mea secretă și neîmpărtășită. Tu n-ai să înțelegi de ce, o viață mai târziu, nu îți dau bună ziua. Pentru tine n-a fost decât o glumă (probabil proastă, dar o glumă). Nici prima și nici ultima (deși nu toate au implicat și muște). Probabil nici nu mai ții minte ce și cum. Și între timp, odată cu vârsta, s-au schimbat și glumele. De unde să știi tu că pentru mine n-a fost o glumă ci ratarea iubirii vieții mele. Că musca pusă-n ciorbă a fost doar începutul nefericii mele în dragoste. Că pentru mine a devenit evenimentul de referință ce demonstrează că nu voi avea parte de perechea pe care mi-o doresc. În consecința, când ne întălnim, eu am să te ignor pe față și am să te urăsc în gând. Ești responsabil până la urmă de începutul dezastrului, așa că suntem chit. Tu n-ai să înțelegi din asta decât că nu te mai țin minte (oricum te-ai îngrășat, ai cam chelit și ai albit). Dacă ai înțelege, ai vrea să îți ceri scuze și să-mi spui că fata de era iubirea vieții mele era, s-a dovedit, de altă orientare sexuală și deci nici musca și nici restul n-au stricat nimic. Era menit să fie tot la fel. Dar pentru că nici unul dintre noi nu are în obiceuri să insiste vom trece pe lângă adevăr și vom păstra în amintire povestea personală.
Si-acum și testul.
Și, după test, vine și întrebarea cu aromă filozofică. Dacă țin totul minte nu face oare asta mai greu să iert? O fi memoria echivalentul mărului divin? Doar c-am primit memorie și am pierdut iertare? Si, apropo, povestea cu musca vi se pare trasă de păr? Ei na, pe bune? Bine, m-ați prins... musca și ciorba mi le-am imaginat. Când vine vorba însă de diferența între scenariile aduse din memorie, ei bine asta aud în cabinet aproape în fiecare zi.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Memento
M-am bucurat să pot găsi un film care să contrazică filozofia de la temă. Pentru că filmul demonstrează că omul nu iartă deși nu ține minte. În ciuda faptului că își pierde memoria de scurtă durată și nu mai ține minte azi ce făcea ieri, eroul principal găsește un sistem cu bilețele, fotografii polaroid și chiar tatuaje prin care reînvață în fiecare zi ce are nevoie pentru a-și atinge obiectivul. Unul înălțător și trist (semnificația e importantă) adică să găsească un ucigas.
Filmul e antrenant și inedit. În plus, arată ceva din cum funcționează memoria și cât de importantă e amprenta emoțională a amintirii. Și că avem un mare atu. Acela de a înțelege ce ni se întâmplă și de a cauta soluții de compensare a pierderii.
O carte –Memoria inteligentă
Un om obișnuit irosește cam patruzeci de zile pe an pentru a compensa lucrurile pe care le-a uitat. Mai mult decât avem concediu pe an.... Așa era și Joshua Foer până când a decis să nu mai fie așa. Asta s-a îmtâmplat după ce a asistat la…. Campionatul de memorare al Statelor Unite (deh, țara tuturor posibilităților). Și-a luat un antrenor și s-a apucat de treabă. Și partea distractivă și care te pune pe gânduri nu e asta… Ci faptul că metodele sunt vechi de mii de ani. Omul s-a antrenat folosind metode recomandate de Cicero și de învățați din Evul Mediu. Pentru că nu știu dacă v-ați gândit dar ne cam transformăm în… tablete cu memorie externă. Până la urmă, numerele de telefon le ține minte telefonul. Cartea pe care nu mi-o amintesc o ține minte Google. Cum să ajung acolo sau dincolo știe cu siguranța doamna cu voce caldă ce se ascunde-n GPS. Iar cum se scrie corect știe vecinul spelling.
Foer povestește despre știința memoriei dar și despre istoricul atitudinii față de conceptul de memorie. Explorează metode de memorare și declară că barierele psihologice sunt sigurele obstacole în calea performanței de excepție.
Vă recomandand cartea pentru că e scrisă cu mult umor și multă inteligență. Și pentru că este un îndemn la autodepășire. Și un semnal de alarmă. Până la urmă organul nefolosit se-atrofiază. Și dragilor, nu e valabil doar pentru flotări.
foto: Getty Images/Guliver 
13. Persoanele care fură prosoapele.
14. Oamenii care în mod evident habar n-au cum să se antreneze la un anumit aparat, făcând totul greșit.
15. Tipele care vin machiate și aranjate la sală de parcă ar merge la un date.
16. Este tot timpul cineva acolo, în spatele tău, care pune presiune pe tine și așteaptă să-ți termini programul pentru a-ți lua imediat locul la aparat.
17. Tipul care este atât de mândru de mușchii lui încât vine topless.
18. Bărbații care sunt atât de obsedați de nutriție încât vin cu pudra de proteine după ei.
19. Persoanele acelea care parcă se plimbă voit prin fața ta complet dezbrăcat la vestiare.
20. Omul care și-a uitat echipamentul acasă și se antrenează în blugi la sală.
21. Tipii care își încordează mușchii obsesiv în timp ce fac selfie.
22. Acei oameni care urinează la duș sau în...piscină.
23. Persoanele care ascultă muzică fără a folosi căștile.
24. Tipul care se bagă în seamă cu tine și te învață cum să faci corect un exercițiu chiar dacă nu i-ai cerut ajutorul.
25. Omul care nu trage cortina sau nu închide ușa la duș atunci când se spală.
26. Tipii care nu își șterg sudoarea de pe aparatele la care au lucrat după ce și-au terminat antrenamentul.
27. Tipii care îți dau like pe Tinder după ce te-au zărit la sală.
28. Tipul care se întâmplă a fi fostul tău prieten și merge la aceeași sală pe care o frecventezi tu.
29. Persoana care se laudă pe social media că merge la sală chiar dacă a început de o zi antrenamentul și nu se observă niciun pătrățel pe abdomen.
30. Dacă am ratat pe cineva, lasă-ne un comentariu mai jos. :-) 
iPhone 5: 21 Septembrie 2012
Camera de pe iPhone 5 era aceeași ca pe iPhone 4S, doar că memoria RAM se dubla, ajungând acum la 1GB. Dacă până acum credeam că o conexiune 3G era ceva grozav, noul gadget aducea o conexiune și mai rapidă, LTE. Ecranul capătă mai mulți inchi, se revine la designul complet din aluminiu, însă de dată asta în două culori: Black & Silver. Mufa pentru încărcare era schimbată cu una nouă pe care o găsim și în prezent, denumită lighting.
iPhone 5s & iPhone 5c: 20 Septembrie 2013
iPhone 5s a introdus pentru prima dată Touch ID-ul (cititorul de amprente), blițul dual și înregistrarea în modul slow-motion. De asemenea, exista și un coprocesor nou pentru a reduce consumul de baterie. Primul weekend de la lansare a vândut 9 milioane de unități iar ineditul a constat în patru culori distincte + învelișul din plastic.
iPhone 6 & 6 Plus:19 Septembrie 2014
Noul iPhone venea cu un ecran HD mult mai mare, de 4,7 și respectiv 5,5 inchi. Nu sunt foarte multe upgrade-uri făcute, însă în ciuda acestui lucru, iPhone reușește să rămână pe prima poziție la nivel de vânzări.
iPhone 6s & 6s Plus: 19 Septembrie 2015
Camera a făcut un salt uriaș, de la 8 megapixeli, la 12 MP iar memoria RAM s-a dublat la 2 GB. Carcasa era realizată dintr-un aluminiu din seria 7000, un material mult mai puternic care împiedica îndoirea telefoanelor în buzunare. Apare și un senzor de amprentă modernizat pe 3D Touch cu funcția senzorială de forța cu care se apasă ecranul.
iPhone SE: 31 Martie 2016
Varianta SE a fost lansată pentru a fi mai accesibilă ca preț, dar și ca utilizare prin faptul că este mai mic. Momentan, este cel mai nou model lansat de Apple și are toate specificațiile interne ale lui iPhone 6s, într-o formă minimalizată pentru o mai bună utilizabilitate.
iPhone 7 și 7s
Diferențele de design sunt aproape insesizabile față de modelul anterior, cu excepția lipsei mufei jack și prezența camerei duale. Fotografiile se realizează extrem de rapid iar navigarea pe Internet este la fel de fast. Cei de la Apple oferă noile terminale iPhone în 5 variante de culoare: Jet Black (negru lucios), Black (negru mat), Rose Gold, Gold și Silver.
iPhone 8 și iPhone X
iPhone X și iPhone 8 sunt noile smartphone-uri anunțate de Apple. Acestea împărtășesc un număr important de similarități, începând cu procesorul A11 Bionic și terminând cu configurația sistemului de captură foto/video de pe spate. Problema este dată de iPhone X. Gadgetul ”revoluționar” al celor de la Apple, pe lângă faptul că are un preț exorbitant, e perceput ca fiind terminalul de top al gigantului din Cupertino. Din acest motiv, precomenzile pentru iPhone 8 nu au fost pe aceeași linie cu cele din anii trecuți.
Foto: Guliver/GettyImages 
Alexia Tania & Radu Nicolae Ionuț
Sally Rebeca
Monica
Teodora Boiciuc
Paula Todescu
Oana I. Georgiana
Codrina Apostol
Sara Ioana & Andreea Bacău
Evelyn Man
Anca Țîrlea
Daniela Maria
Vera Cîrlugea
Alexia Tania & Radu Nicolae Ionuț
foto: Roxana Neacșu
1. Care este cea mai mare provocare în a fi însoțitoare de bord?
Diferența mare de fus orar, cu siguranță. Astăzi ești în New York, mâine zbori în Indonesia, apoi în Australia și tot așa se acumulează tot mai multă oboseală. Mănânci când poți, dormi când poți și pe unde apuci pentru că tot programul tău este dat peste cap. Nu cred că am mai avut 8 ore consecutive de somn de când eram în facultate.
2. Ți s-a întâmplat să ai de-a face cu un comportament inadecvat (gesturi nepermise) din partea pasagerilor de sex masculin? Cum ai reacționat?
Eu nu am avut, dar au fost colege care au experimentat lucruri de acest gen. Țin minte cum o prietenă mi-a spus că un pasager a decis să se dezbrace în mijlocul cabinei sub pretextul că este foarte cald. Desigur, avem destule reguli de urmat în aceste situații și în funcție de cât de inadecvat este comportamentul acestuia putem chiar să-i punem cătușele în timpul zborului.
3. Care sunt cei mai manierați/educați pasageri? (originea lor)
Aș tinde să spun că elvețienii, însă nu vreau să generalizez pentru că au fost zboruri când mi-au dovedit contrariul. Cred că cel mai mult depinde personalitatea și educației fiecăruia în parte.
4. Spune-mi un incident care te-a scos din sărite la un moment dat.
Pot înșira o carte întreagă, dar am sa mă rezum la un singur exemplu, care se întâmplă destul de des - pasagerii care se ceartă între ei pe diferite motive stupide. Recent mi s-a întâmplat ca doi pasageri să se ia la bătaie din cauza că cel din față și-a înclinat scaunul iar cel din spatele lui era foarte deranjat de acest lucru. Situația devine ciudată atunci când mă aflu în mijlocul situației și încerc să îi calmez pe amândoi fără a jigni sau ofensa pe niciunul.
5. Cum reușiți să vă păstrați calmul în timpul turbulențelor?
Eu m-am obișnuit cu ele și nici nu le mai simt pentru că nu există zbor fără turbulențe, fie ele mai mici sau mai mari. De obicei suntem avertizați de căpitan și, știind ce ne așteaptă, doar ne așezăm pe scaun și așteptăm să treacă pentru a ne continua treaba.
6. Se spune că trebuie să ai bani și relații ca să ajungi stewardesă. Cât este de verosimil acest lucru?
Nu cred că este adevărat deloc. Cel puțin nu în compania în care lucrez, unde am ajuns fără bani sau relații. Contează să ai multă voință, încredere de sine și o bună pregătire. Un lucru foarte important este și sănătatea. Ți se vor face multe teste iar dacă nu ai o sănătate de fier, nu vei fi angajată.
7. Cât de adevărate sunt zvonurile legate de relațiile mai mult decât colegiale pe care le au piloții cu însoțitoarele de bord?
Din fericire, eu am avut norocul să vin cu tot cu prietenul meu în Qatar și lucrăm la aceeași companie, însă am întâlnit și relații între piloți și însoțitoare de zbor. E greu să menții o relație când viața ta se desfășoară mai mult în aer decât pe pământ și ești într-o continuă deplasare.
8. Spune-mi o situație în care a trebuit să iei o decizie rapidă, pe moment.
Practic, cam în asta constă job-ul- în abilitatea de a lua decizii rapide. De trei ori mi s-a întâmplat ca pe timpul zborului să fie o scurgere de combustibil și să trebuiască să aterizăm de urgență. Prima dată a fost pe un zbor către Australia și nu-ți spun câtă panică se creează când te afli deasupra oceanului și ți se spune că în orice moment poți rămâne fără combustibil. Am deviat zborul către Sri Lanka, dar greul a fost în pregătirea cabinei pentru o eventuală amerizare. O altă situație a fost când un pasager supraponderal a leșinat pe scaun. Am avut norocul să existe un doctor la bord (pasager fiind) care ne-a ajutat mult în a-l resuscita, însă tot a trebuit să aterizăm de urgență.
9. Ce părere au părinții tăi despre riscul la care ești expusă în această meserie?
Cred că nici nu se gândesc la asta. De altfel, nici eu. Mama și-a dorit mereu să devin stewardesă, nu știu din ce motiv, dar cred că a fost mai mult visul ei decat al meu.
10. Dacă ar fi să o iei de la capăt, ai alege și a doua oară această carieră?
Cred că și a treia oară dacă ar fi, tot asta aș alege. Job-ul ăsta e ca un fel de capcană ”guilty pleasure” pentru că odată ce te-ai aventurat în lumea asta, e greu să te mulțumești cu o altfel de carieră. Nicăieri nu vei mai găsi un job care să-ți ofere aâtea culturi, atâția oameni și povești frumoase. M-a făcut să văd lumea dintr-o cu altă perspectivă.
foto: Gettyimages, www.guliver.ro 
Foto: TheStoryalist
Make-up artist: Alexandra Crăescu
Hair-style: George Negrișan, BeauTEAfull
Desigur că la eveniment nu au putut lipsi cele mai spectaculoase apariții ale vedetelor autohtone: de la artiști muzicali, până la personalități din domeniul televiziunii și al businessului. Printre vedetele care ne-au onorat cu prezența se numără: Șerban Copoț, Mihai Leu, Andreea Bălan și soțul ei, Elena Gheorghe, Adela Popescu, Lavinia Pîrva, Dana Rogoz, Alina Eremia, Irina Rimes, Liviu Teodorescu, Sonia Argint Ionescu, Alexandra Ungureanu și mulți alții.
Unica Rooftop Party s-a dovedit a fi o petrecere glam, o nouă ocazie de a admira ţinutele vedetelor, dar și de a experimenta energia pozitivă a verii. În cadrul evenimentului, invitații s-au putut bucura de atmosfera primitoare, dar și de standurile puse la dispoziția acestora. Muzică electrizantă, băuturi fine, deserturi apetisante, gustări alese, beauty & fashion corner, mașini luxuriante și fotografii instant- cam acestea ar fi ingredientele secrete care pot garanta un party de poveste. Iar dacă nu mă crezi pe cuvânt, te poți convinge singur cu selecția de fotografii care surprind perfect cel mai cool rooftop party al sezonului!
Bineînțeles că o asemenea frumusețe de petrecere nu a putut scăpa fără a fi imortalizată de către fenomenul serii: celebrul SELFIE!
De ce nu trebuie să ratezi party Exxperiment?
Unde se va desfășura petrecerea? Locația, exclusivistă prin excelență, constă într-un spațiu exterior de peste 20.000 de metri pătrați. Este vorba despre Kiseleff 21, una din cele mai selecte zone ale capitalei. Iar dacă vei merge în acest weekend la party, te vei putea bucura de o mulțime de lucruri:
Experiența din propriul cabinet a ajutat-o să înțeleagă că ”un copil nu are nevoie de o mamă perfectă, ci de o mama bună” care să-și accepte acest statut, atât cu zâmbete, cât și cu provocările zilnice. Frica pentru părinte reprezintă un sentiment egoist, iar cel mai simplu pentru el este să nu-și lase copilul să facă un anumit lucru de care poate că depinde viitorul lui. Astfel, interzicerea e o dovadă de lipsă de încredere iar cel mai greșit lucru pentru un părinte este să-i îngredești libertatea copilului, nelăsându-l să experimenteze fazele firești ale vieții. E important să spargem acel glob de sticlă, format în jurul copilului și să-i oferim șansa de a alege, de a-l lăsa să încerce și eventual de a greși.
De asemenea, Miruna ne-a vorbit și despre pericolele reale la care copii pot fi supuși în lumea modernă.
”Fiți atenți la mediatizarea răului în lume!”, ne semnalează aceasta. Un rău preponderent cibernetic, ascuns în informația liberă de pe Internet, caracterizată de abuzatori sexuali, site-uri inadecvate pentru minori, dar și răutatea involuntară a copiilor agresivi.
Miruna Ioani și periajul dentar - cel mai controversat subiect internaut
Medic stomatolog, de profesie, mamă și bloggeriță din 2007 pe siblondelegândesc.ro, Miruna Ioani se adresează mamelor moderne din lumea internetului. Aceasta a ținut să semnaleze cât de important este să faci din periajul dentar al copilului un obicei conștient.
Însă cum convingem copiii să se spele pe dinți? Simplu. Începe cu tine și fii un bun exemplu pentru copilul tău, spălându-te chiar tu pe dinți. Așadar, obiceiurile de igienă și dietă se dobândesc din familie, iar spălatul pe dinți va deveni o activitate funny și interactivă. După ce i-am deprins pe micuți cu regularitatea periajului, este timpul să ne întrebăm ”Știm oare să ne spălăm corect dantura?”.
Potrivit specialistului în acest domeniu, se pare că un bun periaj pornește de la gingie către extremitatea dintelui. Periuța se ține la un unghi de 45 de grade și se efectuează o mișcare de măturare pe lungimea dintelui, de sus în jos, în partea superioară, și de jos în sus, în partea inferioară. Pentru molari și premolari, mișcarea este normală, cu periaj circular. Miruna ne mai sfătuiește să nu înlocuim spălatul pe dinți cu apa de gură; să nu clătim cavitatea bucală cu apă, ci doar să scuipăm pasta; și să periem minimum 2 minute.
Alina Pușcaș - între cariera de succes și job-ul de mamă
Moderatoare de televiziune și mamă a doi prichindei, Alina Pușcaș ne-a împărtășit secretul unei bune gestionării a timpului în calitate de mamă modernă.
După cum a declarat vedeta, vestea proastă este că ”nu-l poți gestiona, mai ales când ești singură, de capul tău. Primele două săptămâni după nașterea lui Alexandru a trebuit să plec la filmări câte 14 ore pe zi, iar tatăl era la muncă de dimineața până seara.”. În aceste circumstanțe, soluția Alinei a constat într-o bonă. Chiar dacă la început a fost o experiență traumatizantă, atât pentru copil, cât și pentru părinți, se pare că aceasta a reușit să găsească echilibrul de care avea nevoie pentru a îmbina cariera cu parenting-ul.
”Sfatul meu cel mai simplu: dacă aveți posibilitatea, încercați să găsiți ajutor din partea familiei, daca nu, apelați la o bonă, la un om specializat pe acest domeniu.” În ciuda programului aglomerat, Alina și soțul ei nu renunță niciodată la ritualul lor: ”Copiii trebuie să petreacă măcar seara timp cu părinții lor, și nu să vadă un înlocuitor al vostru”, iar acest lucru îl fac și ei. Cu toate acestea, moderatoarea este de părere că un copil are nevoie de părinți conectați la cotidian, actualitate și viață socială, motiv pentru care nu a renunțat la carieră în detrimentul unui job full time de parenting.
Mirela Retegan ne readuce jocul în viața de adult
”Adolescența este o perioadă de exorcizare a părinților, dar până acolo, trebuie să știm cum să ne jucăm împreună cu cei mici.” Fondatoarea fenomenului ”Zurli”, Mirela Retegan, ne-a redeschis apetitul pentru joc și joacă, atât la propriu, cât și la figurat.
Aparent, femeile obosesc din 1000 de motive, iar bărbații din niciunul pentru că ghici ce, ei nu-și fac probleme. Relația copil-părinte tinde să se tensioneze odată cu atingerea vârstei de 2 ani. Atunci copiii încep să-și expună punctul de vedere, motiv pentru care nu trebuie să ne luăm atât de în serios în calitate de părinți.
Iar pentru că, din păcate, ”nimic nu este emoțional și totul se întâmplă foarte tehnic” în acest raport părinți-copii, Mirela ne-a sugerat un joc. Jocul lui ”Ce se află în…” ne propune să folosim timpul petrecut cu micuții în scop eficient. Așa că dacă vă aflați în trafic, acasă, la cumpărături sau într-o sală de așteptare, aplică regula jocului ”ce se află în…” și pune-l să-ți spună ce s-ar putea afla într-o sticlă, într-o valiză sau orice alt obiect încăpător. În felul acesta ”copilul va alege întotdeauna să petreacă timp cu părinții decât să se joace pe telefon”.
Și pentru că Mirela Retegan este un om al spectacolului, publicul Atelierelor de idei Unica nu a scăpat fără a lua parte la cel mai iubit dans-cântecel al Găștii Zurli.
foto: https://unsplash.com & Roxana Neacșu
video: Roxana Neacșu 
După 71 de ani în care nu s-a mai construit niciun teatru independent, Chris Simion a îndrăznit să viseze iar visul a început să capete contur printr-o încercare.
”Curajul meu este construit pe cei 21 ani de activitate, atât în teatrul independent, cât și instituțional, dar și pe răspunsul pe care l-am primit de fiecare dată de la public- visul meu este și visul vostru. De-asta trebuie să-l duc la îndeplinire.”
Construirea teatrului se clădește pe premisele unor necompromisuri, pe libertatea de expresie, pe efervescență și neliniște. Așa cum afirmă unul din fondatorii proiectului, Marian Râlea, ”Apariția lui nu este o întamplare, ci o necesitate.”
Pentru ca necesitatea să se întâmple, Grivița 53 are nevoie de un public activ și avid înspre facilitarea și definitivarea demersului cultural. Pentru asta, suma necesară realizării construcției este de 1.000.000 euro. Primul an este dedicat strângerii de fonduri iar următorii doi se vor axa numai pe construcție.
1.000.000 de oameni x 1 Euro = G 53
100.000 de oameni x 10 Euro = G 53
10.000 de oameni x 100 Euro = G 53
1000 de oameni x 1000 Euro = G 53
...........................și așa se naște G53
Strângerea fondurilor a început încă din 24 aprilie, iar pentru ea a fost creată special Asociația Culturală Grivița 53. Dacă și tu crezi în acest vis cultural și îți dorești un teatru altfel, acordă-i o șansă și donează. Intră în povestea Griviței 53 și devino parte dintr-un mic-mare întreg, o poți face printr-o varietate de metode: donații, sponsorizări, parteneriate, bartere, 2%, evenimente dedicate.
Printre primii parteneri care și-au arătat entuziasmul și sprijinul financiar se numără Radio Guerrilla și un numar impresionant de persoane angajate pro bono în acest proiect: arhitecți, ingineri, jurnaliști, oameni de afaceri, actori, regizori, etc.
Conturile campaniei unde poți dona pentru Asociația Culturală Grivița 53:
8833 este numarul scurt de sms pentru G53
Schimbă perspectiva.
E un principiu demonstrat că nu cantitatea face diferența. Ci calitatea. Dacă ai putea să îți vezi viața de sus (un fel de privire vulturească, cum zicea Petre Țuțea) ai constata că puțini oameni fac o diferență în viața ta. Cei care contează sunt cei care merită efortul. Restul... Pe bune acum... Cu ce s-a schimbat viața șoferului de taxi dacă eu am crezut despre el că ascultă o muzică de toată jena și că e îmbrăcat mai prost decât un cerșetor? Sau cu ce se schimbă viața mea dacă un om pe care nu-l cunosc sau nu înseamnă nimic în ecuația vieții mele are o părere proastă despre mine?
Oricum, există un principiu. Acela că tindem să caracterizăm negativ diferențele dintre noi si ceilalți. Așa încât o părere proastă descrie, de cele mai multe ori, o diferență de opinie sau de valori. Așa încât pentru mine una, sunt multe situații în care o părere proastă a cuiva are valoare de compliment. În același mod, au fost și situații când o părere bună m-a îngrijorat de-a dreptul.
Capitalizează încredere în propria persoană.
Tindem să punem în capul celorlalți lucrurile care ne preocupă pe noi. Adică, de exemplu, dacă nu îmi place cum tocmai m-am tuns, o să cred că restul se uită la mine și cred că arăt cam așa. Totuși gândiți-vă.. Suntem supraviețuitorii tuturor tunsorilor nereușite din viața noastră de până acum. Avem o singură viață, o să-i lăsăm pe alții să ne-o strice?
Controlează emoțiile.
Culmea este că, dacă nu e vorba de ceva spectaculos, nu cum arăt sau ce fac atrage atenția. Emoția se procesează de multe ori subliminal. Așa încât, pănă să vadă cineva ce am pe mine sau cum sunt tuns și să poată face operațiunile mentale necesare pentru a concluziona dacă îi place sau nu, va procesa rapid siguranța (sau lipsa ei) de care dau dovadă atunci când intru în încăpere. Dacă sunt nesigur, se va uita după argumentele care să confirme nesiguranța. Așa că, stupid și irațional cum poate să pară, dacă sunt nesigur ceilalți vor tinde să caute defecte. Dacă siguranța mea de sine e la cote maxime, chiar dacă nu le place ce văd vor tinde să fie nesiguri de acuratețea judecății lor.
Acceptă cine ești.
Deși pare că avem o problemă cu ce cred ceilalți, inamicul se află de fapt în propriul cap. Probabil că vă aduceți aminte de vreo situație când ați văzut pe cineva care arăta (după părerea voastră) complet aiurea (vezi penibil, grotesc sau similar) dar care nu avea nici cea mai mică urmă de stânjeneală chiar dacă era vizibil contra vreunui canon de modă sau de aparențe. Așa încât, o veste bună, dacă de mâine facem cumva și suntem mulțumiți de propria persoană, ca prin minune, dispar și fricile de judecată.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Being there
Astăzi, cu mare drag, propunerea include un film clasic. Și nu orice film, ci unul marca Peter Sellers. Eu cred că filmul demonstrează, cu geniu și hohote de râs, că nu prea face să-ți bați capul cu ce cred ceilalți pentru că modul în care oamenii ajung să creadă lucruri unii despre alții este complet superficial, ilogic și bazat pe aparențe. Dar să vedem povestea...
Chance (Peter Sellers) trăiește în casa unui magnat bătrân. Din milă. A ajuns acolo pentru că e cam slab de minte și tot ce poate face e să aibă grijă de grădină. Tot ce mai știe pe lângă asta, cultura lui adică, e strict bazată pe ceea ce privește la televizor. Când binefăcătorul moare, averea se-mparte, casa se vinde iar Chance se vede forțat să iasă în lumea largă pentru prima dată în existența lui.
Bântuie fără scop dar îmbrăcat în hainele scumpe ale decedatului. Și cum-necum, confuz și neatent e, până la urmă, lovit de o mașină. Mașina aparține unui mogul al business-ului. În ea se află șoferul și nevasta mogulului cu pricina. Care se sperie că l-a rănit, îl vede bine îmbrăcat și, de teama unui process, îl ia acasă. Pe drum, bând pentru prima dată alcool în viața lui, Chace tușeste când spune cum îl cheamă și în loc de “Chance, the gardener”, nevasta bogată aude “Chance Gardiner”. Avem un nume, costume cam trecute ca modă, dar vizibil foarte scumpe, puține vorbe (omul este retardat) și gesturi reținute. Și oamenii le pun pe toate laolaltă și concluzionează că au de-a face cu un business man de mare clasă. Așa se face că, vorbele simple ale lui Chance, ajung să fie răstălmăcite de cei ce le aud. Care nu văd realitatea, ci ceea ce-și imaginează despre ea. Și Chance ajunge consilierul președintelui.
Vă încurajez să râdeți cu hohote. Și după ce vă ștergeți lacrimile de râs, să vă aduceți aminte că lumea reală nu e mai puțin irațională decât filmul. Și că, deși nu ne distrează la fel de tare, cam ăsta este modul în care îî inventâm pe ceilalți. Și ceilalti pe noi. Pentru că nu-i cunoaștem cu adevărat. Îi plăsmuim. Și ei pe noi. De bine sau de rău.
O carte – Predictably irrational (Predictibili în mod irațional)
Și cartea de azi intră ăn categoria celor 100 de cărți de citit până mori. Chiar tind să zic că e de plănuit să o citești cât mai devreme, pentru că nu numai că te face să înțelegi cum funcționează mintea omului, dar și ce implicații are modul de funcționare în viața ta de toate zilele, în business și în societate. După cum spune chiar Dan Ariely, odată ce vezi cât de sistematic greșim și întelegi de ce facem asta, poate că începi să ai o șansă să eviți unele dintre greșeli și să ai mai multă indulgență pentru ceilalți atunci când le fac.
Așadar, dacă o veți citi, o să aflați cum decideți ce ofertă turistică alegeți și de ce sunt mari șanse ca alegerea să nu fie cea logică, cum ne comparâm cu ceilalți, de ce asumăm că un lucru care se găsește greu e și de calitate, de ce un lucru scump e mai bun decât unul ieftin sau de ce o favoare e mai eficientă decât un serviciu pentru care ai plătit.
Nu sunt multe sursele din care înveți pe baze științifice în timp ce râzi. Eu mi-am dorit întotdeauna să se inventeze un sistem prin care învățatul să se asocieze cu buna dispoziție și cu plăcerea. Dacă ar fi așa, cartea și filmul ar trebui, cu siguranță, să fie parte din programă.
foto: https://unsplash.com/ 
Îți recomand să devii membru BIBLOO VIP, ca să beneficiezi de vouchere de discount de până la 3 400 lei, o colecție și o revistă de modă exclusive și zero costuri de transport.
Foto: TheStoryalist
Make-up artist: Alexandra Crăescu
Hair-style: George Negrișan, BeauTEAfull 
Evenimentul va ține până pe 28 mai iar dacă nu te-am convins până acum să dai o fugă până pe Cobălcescu 45, să știi că în cadrul expoziției mai există un loc cool, o cameră a oglinzilor unde îți poți face gratuit fotografii pe care să le iei acasă, drept amintire.
foto: Roxana Neacșu 
Bucureștiul oferă un peisaj urban interesant când vine vorba de ținutele street style. Acest lucru l-am observat și noi în momentul în care am luat la pas străzile capitalei, pornind la vânătoare de bun gust și stil. Iar ca să nu facem risipă de atâtea outfit-uri cool, ne-am echipat cu un aparat foto și am imortalizat cele mai simpatice tipe care ne-au ieșit în cale, evidențiindu-se prin look-urile fresh adoptate. Hai să le cunoști stilul personajelor găsite prin București care ne-au atras atenția îndeajuns de mult încât să ți le arătăm și ție!
Îmi definesc stilul vestimentar ca fiind unul effortless, minimal with a twist. Îmi plac piesele clasice, simple, pe care le mixez uneori cu elemente feminine. Întotdeuna urmăresc să mă simt bine în hainele pe care le port și să nu las impresia unui look prea studiat. Printre muzele mele se numără Jane Birkin, Françoise Hardy, Alexa Chung, Caroline de Maigret, Pernille Teisbaek.
Outfit-ul din fotografie este compus din: kimono vintage, jeanși H.I.S Jeans, pantofi Zara, ochelari Dula Barcelona, coș vintage și accesorii Mango.
Stilul meu vestimentar are puternice influențe gotice și country. Am în garderobă, marea majoritate a hainelor din mătase sau piele, dar și din dantelă când îmi doresc să fiu mai provocatoare. Stilul meu este cameleonic, abordează diverse personaje precum Lolita, vampiri, rock staruri sau elfi irlandezi.
Outfit-ul din fotografie este compus din: Pălărie H&M, Cămașă vintage boutique Londra, jeanși Atmosphere Primark, Pantofi Bershka, Curea New Yorker, Rucsac H&M.
Mă inspiră blogurile de fashion și lifestyle, atât de la noi din țară, cât și din străinătate (Xenia, Chiara Ferragni), dar și ținutele abordate de tipele de pe rețelele de socializare (FB, Instagram).
Outfit-ul din fotografie este compus din: Sneakerși Zara, Pantaloni și geantă No Name, Maletă H&M, Accesorii H&M, New Yorker, Jachetă Mango
Sunt inspirată aproape în totalitate de moda franțuzească, în special de filmele din anii ’70. Astfel, influencerii principali ai stilului meu vestimentar sunt: Jane Birkin, Francoise Hardy, Anna Karina, dar și vedete contemporane, de actualitate: Jeanne Damas și Alexa Chung.
Outift-ul din fotografie este compus din: Pantofi TOD’S, Pantaloni și tricou Bershka, Inele și sacou Motivi, Cercei Forever 21, Coș vintage.
În general, abordez ținute all black, minimaliste sau smart-casual with a twist, fiind inspirată de cultura underground: printuri ciudate, abstracte, dungi și haine oversized.
Outift-ul din fotografie este compus din: Blugi și cămașă Pull & Bear, Teniși Vans, Vestă vintage.
Nu pot să spun că am un stil vestimentar extrem de bine definit, însă mă identific destul de mult cu moda stradală din străinătate, adăugând la fiecare outfit compus tușa personală. Îmi plac lucrurile unicat și încerc să frecventez cât mai multe second-hand-uri tocmai pentru a ieși un pic din tipare și din ”uniforma” impusă de mall-urile bucureștene.
Outfit-ul din fotografie este compus din: Fusta și body-ul vintage, geaca Zara, Șosetele COS, Botinele H&M.
Zona mea de confort începe de la teniși pentru că sunt în mișcare tot timpul și îmi place să rămân cu picioarele pe pământ. Nu pierd noutățile de pe Instagram și Pinterest și tot de acolo mă inspir în alegerea ținutelor.
Outifit-ul din fotografie este compus din: Jachetă Glamorous, Tricou și teniși Stradivarius, Jeanși Zara.
Încerc să combin urban street style din Anglia și Germania cu accente classy din Franța anilor ’60. Îmi place să port piese vestimentare mai elegante cu altele sport sau casual. Cel mai mult mă inspir de la fashion stylists de pe Instagram, în frunte cu Alice Wang, identificându-mă cel mai bine cu ea la nivel compozițional.
Outift-ul din fotografie este compus din: Sneakerși Nike, Pantaloni H&M, Bluză Primark, Pulover vintage, Accesorii Claire’s, Casio, Bumbag.
Stilul meu vestimentar oscilează în funcție de starea de spirit. Uneori se întâmplă să trec de la o ținută casual, relaxată, la o ținută elegantă. De obicei, mă identific ca stil cu Ricci Pamintuan, urmărind constant canalul de YouTube al vloggeriței Iulia Dang, dar și The Line Up.
Outift-ul din fotografie este compus din: Cămașă și rucsac vintage, Fustă Asos, Pantofi H&M, Ceas Casio, Curea Stradivarius, Palton Koton.
foto: Roxana Neacșu
Tudor Istodor și Maia Morgenstern
Irina Sârbu și Cristina Sârbu
George Ivașcu și Ecaterina Hoisan
Ana Ularu și Mihaela Ularu
Personajele din noua poveste ilustrată de Cătălina Flămînzeanu sunt Oana Pellea / Mihaela Domnica Pellea, Alice Barb / Maria Nagy, George Ivașcu / Ecaterina Hoisan, Florin Piersic Jr. / Tatiana Iekel, Lia Bugnar / Zenovia Bugnar, Mariana Cămărășan / Dobrița Cămărășan, Tudor Istodor / Maia Morgenstern, Șerban Pavlu / Cătălina Pavlu, Chris Simion / Elisabeta Simion, Medeea Marinescu / Violeta Marinescu, Anghel Damian / Anca Damian, Maria Obretin / Lidia Ciocan, Ioana Calotă / Floarea Calotă, Florina Gleznea / Mariana Gleznea, Magda Catone / Carol Ionescu, Istvan Teglas / Ilona Tokos, Ana Ularu / Mihaela Ularu, Ioana Mărcoiu / Maria Mărcoiu, Carla Maria Teaha / Tania Vișinescu, Irina Sârbu / Cristina Sârbu, Marcela Motoc / Iuliana Motoc, acestea fiind surprinse în cadre alb-negru care au devenit deja marca fotografei. Cătălina Flămînzeanu nu este la prima expoziție de fotografie, ea fiind cunoscută pentru proiectele Fotografie cu IE (actrițe, scenografe, regizoare românce fotografiate, în ipostaze diferite, purtând celebra bluză tradițională) și Pelicula, în care a recreat stări, sentimente specifice vieții de cuplu, avându-i ca protagoniști pe actorii Florin Piersic Jr. și Maria Obretin. Cătălina este și fotograful oficial al Festivalului Internațional de Teatru Independent UNDERCLOUD. Expoziția „Mama. Eseu despre iubire” va fi găzduită de Centrul Cultural Casa Artelor (Bulevardul Mircea Vodă, nr. 5, București), în perioada 8-22 martie, fotografiile urmând să fie expuse apoi la Teatrul Metropolis (23 martie – 22 aprilie 2017). Ne vedem diseară, de la ora 18:00 la Centrul Cultural Casa Artelor!
Orice părinte care se respectă crede necesar să condiționeze eșecul de o experiență negativă. De cele mai multe ori, inițiativa are scopuri lăudabile adică își propune să arate progeniturii că eșecul nu e o activitate apreciată și că ar fi util ca demersurile copilului să fie generatoare de succes. Ce speră părintele să obțină este motivația de a avea succes. Ceea ce e corect. Doar că obține acest lucru prin intermediul fricii de eșec. Astfel, eșecul un precursor inevitabil al succesului devine oaia neagră existențială și capată puterea să îmi gestioneze existența sau chiar să mă oprească de la a mai exista cum îmi doresc.
De ce afirm că, de fapt, avem de-a face cu precursorul inevitabil al succesului? În primul rând, opusul logic (nu semantic) al succesului nu e eșecul ci descurajarea. A crede că e rațional posibil să ai succes fără eșecul derivat firesc din adaptare și din învățare este, cred eu, doar un act de aroganță irațional-intelectuală. Pentru că nu datul în bară te oprește de la îndeplinirea visului ci încetarea actului de căutare a soluției de punere în practică a ceea ce-ți dorești.
Al doilea este că, nu știu dacă v-ați propus vreodată să vă uitați atent, dar lumea e plină mai degrabă de eșec, nu de succes. Lucru firesc, de vreme ce ne mândrim că suntem o rasă de exploratori și de inventatori. Așa cred eu că, a putea s-o dai în bară cu un grad optim de relaxare, este dovada clară că ne-am câștigat dreptul la evoluție. E ceea ce ne desparte de restul mamiferelor. Nu actul datului în bară ci capacitatea de a înțelege ceva din el.
Al treilea și ultimul e că, de vreme ce gândim prin comparație, pentru progres (și eventual succes) avem nevoie de informația care ne spune ce să nu facem. Și să nu-mi spuneți că informația cu pricina are vreo legătură cu succesul.
Din cele de mai sus eu cred că suntem gata să ne refacem definiția eșecului. Eu aș propune-o pe următoarea. Eșec: adaptare firească la procesul de învățare și experimentare (fie el concret sau existențial), pas esențial în aprecierea efortului de adaptare, element purtător de informație esențială pentru atingerea succesului. Presupun că în timp ce citiți se iscă o bătălie internă între ceea ce ați învățat până acum și ce mă trezesc eu să redefinesc. Dar mă aștept la asta. Ați fost educați altfel. Numai anii de scoală de până la terminarea liceului înseamnă 12 ani în care orice încercare de experimentare sau de acomodare a fost penalizată cu note mici. Care au fost penalizate la rândul lor, mai mult sau mai puțin, acasă.
(3) Știi în ce te bagi? Scoate în evidență diferența dintre hartă (adică ce e în capul tău) și teritoriu (adică ce se va întâmpla în realitate) dar nu la modul constructiv ci prin condiționarea fricii de neprevăzut, implicit de eșec. Mă întreb totuși ce părere ar fi avut Columb săracul dacă ar fi avut grijă în ce se bagă. Primul dintre lucrurile pe care le pierdeam eu personal ar fi fost „popcorn and a movie”, de vreme ce fără un Columb inconștient porumbul mai avea de așteptat la locul lui de baștină. Eu aș schimba preceptul în: Nu e important în ce te bagi, dar e important să crezi că te vei descurca cu surprizele.
(4) E important să reușești. Sigur că e important să ajungi la un rezultat, dar oare asta e tot ce contează, rezultatul? Realitatea ne spune, de exemplu, că dacă așa e corect, atunci astăzi nu am fi avut becuri. Legenda spune că Edison a inventat 100 de eșecuri înainte să inventeze primul bec. La fel, nu știu dacă știți dar post-it-ul este un eșec. Cel mai bine vândut eșec al tuturor timpurilor. Carevasăzică, nu e important să reușești ci, mai degrabă, e important ce faci cu nereușitele tale.
(5) E singura ta șansă. Propoziția asta e primul pas către perfecționism pentru că, de vreme ce e unica mea șansă e doar firesc să fie nevoie de perfecțiune. E un indemn pe cât de irațional pe atât de imposibil de atins. Irațional pentru că în viața reală există întotdeauna mai multe soluții. Poate nu la fel de comune sau la fel de facile ca cea care pare a fi „unica șansă”, dar există și altele, pe lângă cea care pare singura. Imposibil de atins pentru că perfecțiune nu există. Există însă un antidot al perfecțiunii numit procrastinare. În consecință, aș reformula cam așa: Dă tot ce poți acum mai bun și dacă nu iese cum ți-ai dorit, nu te descuraja, există o altă cale.
Care sunt semnele că frica de eșec îți încurcă existența? Găsești aici 10 afirmații. Dacă răspunzi afirmativ la cel puțin 3 dintre ele, atunci ar fi util să explorezi conceptul însușit despre eșec și să-l rescrii în așa fel încât să îți permită să trăiești după dorință.
Concluziile ar trebui sa fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Actorul Benedict Cumberbatch în rolul lui Alan Turing, genialul matematician britanic.
Soprana Irina Baianț, în rolul Elizei Doolittle din My Fair Lady
Dacă e să începem cu... începutul, știința spune că la început au fost hormonii. Altfel spus, de prima perioadă a relației se ocupă atracția dintre cei doi. Relația de descurcă și singură. Sfârșitul perioadei în care lucrurile merg de la sine e probabil marcată de prima zi în care ceva nu-ți convine la partenerul tău și nu-ți convine mai mult decât atracția față de el. Acela e poate momentul în care atracția nu mai e suficientă și are nevoie să de implicarea noastră conștientă și activă.
Dar hai să vedem cum ajung lucrurile să nu mai fie ce erau. Unul dintre responsabili este rutina. Tindem să dezvoltăm tipare de comportament în orice relație. Din economie de energie nervoasă și pentru că un lucru cunoscut pare previzibil.
Relația de cuplu nu face nici ea excepție, așa că voi sfârși prin a avea niște tipare. În progamul zilnic, în tandrețe, în relația sexuală. După o vreme, partenerii ajung să știe pe de rost ordinea în care se întâmplă lucrurile. Asta vine cu un grad de confort pentru că de vreme ce pot prevedea exact, am impresia că știu ce urmează să se întâmple. Vine însă și cu sentimentul de plictiseală - de vreme ce totul e la fel, nu se mai întâmplă nimic nou. Practic faptul că ajung să cunosc foarte bine pe cineva stimulează stabilitatea dar e o mare descurajare pentru curiozitate și descoperirea de lucruri noi.
Următorul responsabil este atribuirea valorii. Suntem ființe contradictorii și paradoxale. Cu măsura cu care vrem ca viața să ne fie la îndemână, credem că are valoare doar dacă ne luptăm pentru ea. Un om despre care știi că va fi acolo indiferent ce faci tu îți oferă siguranță, dar de vreme ce nu mai ai de ce să lupți pentru el, pierde semnificativ din valoare. Am văzut de foarte multe ori în cabinet bărbați sau femei care s-au mobilizat doar atunci când partenerul lor a devenit inaccesibil și deci a fost nevoie de luptă pentru a-l recâștiga. Omul despre care „credeam că o să fie lângă mine indiferent ce se întâmplă” și nu trebuia să fac niciun efort a devenit „persoana din viața mea pentru care sunt dispus să mă schimb”, pentru care merita să lupt.
Last but not least, vorba francezului, este disponibilitatea. Adică efortul pe care eu îl fac pentru a mă proiecta într-un mod atractiv în relație. Care, de cele mai multe ori, scade direct proporțional cu durata relației. Dacă la începutul relației avem disponibilitatea de a ne căuta forma cea mai bună, odată cu trecerea timpului ajungem la celebrul „merge și așa”. Asta face, printre altele, relațiile extraconjugale atractive. Amanta nu o să aibă niciodată bigudiuri, o să aibă întotdeauna lenjeria de concurs și nu o să aibă dureri de cap. Amantul nu o să vrea meci sau bere înaintea partidei de sex și nu va fi nervos. Disponibilitatea de a asculta va fi mai mare, la fel și dorința de bună dispoziție.
Nu vreau să spun aici că dragostea, afinitățile cu partenerul meu de viață, valorile și interesele comune nu sunt importante ci doar că, ori de câte ori relația mea scârțâie e poate momentul potrivit să evaluez ce fac cu cele de mai sus. Și, privind lucrurile voinicește și constructiv, să fac un lucru nou, să lupt pentru ceva și să pretind 10 minute sau mai mult că îmi cunosc omul de-o viață doar de-o oră.
Iată și două teste care să vă ajute să vă evaluați percepția despre relație. Aici găsiți variante pentru cuplurile fără copii și aici pe cea pentru familiști.
Cât durează dragostea? Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – It’s complicated
Din nou un film cu mult simț al umorului. Eu una am râs cu lacrimi. Dar după ce am terminat de râs, uitându-mă la distribuție m-am întrebat la ce ne folosește să fim atât de contradictorii în ceea ce ne dorim. De ce cred eu că iarba e întodeauna mai verde în curtea vecinului găsiți aici. Dar, dincolo de asta, de ce sunt “interzisul” și “pe furișul” atât de atractive?
Îmi place să cred că toate astea sunt resurse pe care avem nevoie să le avem acolo. Până la urmă ce mă va face să afectez o relație mă poate face să o și salvez. Suntem proiectați pentru o permanentă căutare a fericirii. Și, dat fiind că avem de făcut asta o viață, avem nevoie de o flexibilitate în criterii. Așa că sunt situații în care ce mă atrage astăzi nu prea mai corespunde cu ce va fi mâine. Dar viața e facută tocmai pentru asta. Să te gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești.
Vă las să vă distrați cu Meryl Streep și Alex Baldwin. Să explorați râzând vulnerabilitățile gânditului și râzgânditului relațional care sfârșeste inevitabil prin a te învăța ceva. Ce anume? Vă las pe fiecare să aflați varianta personalizată. Până la urmă ce înțeleg e ceea ce mă reprezintă.
O carte – Adultery
Cartea de azi vine cu îndoieli de cititor. Paulo Coehlo poate mai mult. Vine însă fără îndoieli de psihoterapeut. Paulo Coehlo poate mai mult ca scriitor, însă pentru tema noastră de azi ceea ce a putut face e suficient. Așa că, dincolo de morala care ne spune că un lucru e bun pentru ce ai nevoie de el și nu pentru ce ți-ar plăcea să fie, cartea își face treaba. Valoarea literară e mai puțin decât poate da autorul dar ceea ce ilustrează e suficient pentru a surprinde că rutina scoate luciul de pe cele mai frumoase vieți (relații). Altfel spus, că o viață (relație) frumoasă e cea despre care cred EU că merită trăită. Iar asta lasă loc și pentru schimbare și pentru râzgândire. Pentru că, de vreme ce noi suntem „work in progress” de la tinerețe pân’ la bătrânețe, asta implică și că perspectiva noastră subiectivă se poate schimba.
Iar asta e bine pentru că presupune că în viața noastră există doar rareori sentințe. Și că ceea ce pare definitiv e, de multe ori, sensibil la recursul schimbării personale. De perspectivă, de viziune sau de viață.
Adulterul (adică deviația de la relația de bază) e o privire paralelă. În viața mea sau, poate, în viața altcuiva. Am scuze dacă e al meu și drepturi dacă e al partenerului. Dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă las pe voi să hotărâți de care parte vă situați... De partea omului cu scuze? De partea omului cu drepturi? Odată ce decideți, ar fi interesant să vă uitați în experiența voastră și să elucidați motivele alegerii.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Nivelul de putere la care ne dorim să avem acces diferă, dar toți, fără excepție, avem nevoie de putere. Dacă ajungem unde ne dorim, vom fi în largul nostru și mulțumiți. Iar dacă nu, ce credeți? Gradul de frustrare pe care îl manifestăm în viața noastră cea de toate zilele, va ilustra răspunsul la întrebarea: sunt cât de puternic mi-am dorit să fiu?
Să mă întorc la locul din tramvai... Pentru că unde credeți că devine mai vizibilă lupta pentru putere și felul în care accesul la putere modelează rolurile pe care ni le asumăm? Ei bine, în filozofia personală a identității de sex-rol. Mai simplu spus, ce credem fiecare despre rolul bărbatului sau al femeii în general.
Și-acum și tema. De data asta, avem tema pe tabere. Așa că, folosind principiul locului din tramvai, mai întâi tema pentru doamne, și pe cea pentru domni.
Doamnelor și domnilor, când câștigi ceva, pierzi ceva. Ideea este că dacă ai putere, n-ai protecție. Adică dacă femeia poate juca box sau fotbal, poate conduce tractoare, avioane și poate fi cosmonaut... acum, pe bune, la ce-i mai trebuie locul din tramvai?
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Disclosure
Nu știu dacă v-ați gândit vreodată, dar hărțuirea sexuală nu are legătură cu sexul. Ci cu puterea. Și cu avantajul puterii, adică supunerea. Așa se și explică cum de, pe vremuri, bărbații erau exclusivii vinovați de o atare conduită. Aceasta e marea valoare adăugată a filmului. Face vizibil faptul că nu e vorba despre sex, ci exclusiv despre putere și te obligă să-ți dai seama că, de vreme ce femeile au căpătat accesul la putere, devine doar o chestiune de timp până apar și comportamentele asociate cu aceasta. În plus, de vreme ce societatea are nevoie de timp până acomodează noile schimbări, bărbatul devine nu numai victima puterii dar și a preconcepțiilor și prejudecăților care îl definesc ca fiind cel puternic.
Pe mine mă amuză să văd filmul în companie masculină pentru că – inevitabil – se găsește cineva să comenteze că și-ar dori să fie hărțuit de Demi Moore, uitând că sexul – pentru a fi doar sex și nu abuz – are nevoie de egalitate.
Și, întorcându-mă din nou la locul din tramvai, o să vă rog să meditați cine l-a câștigat în film.
O carte – Pe aripile vântului
Am ales cartea pentru contrast. Adică drept tribut pentru femeia ce are nevoie de protecție. La prima vedere cel puțin. Pentru că la o privire mai atentă Scarlett promite să ajungă Meredith (hărțuitoarea din Disclosure) de mai tărziu. Pe undeva, ascunsă de taftaua crinolinei se simte lama de oțel. Dacă în film, vremurile permit deja purtarea durității la vedere, în carte eroina se descurcă conform cerințelor și o prezintă drept neajutorare. Că de-asta spun că hărțuirea are legătură cu puterea. Pentru că dacă facem un efort și scoatem pretinsa neajutorare din ecuație, eu cred că Scarlett hărțuiește binișor. E drept, că dacă lucrurile mergeau direct la țintă scutea, probabil, o parte din căsătorii.
Puterea asumată și permisă vine deci cu vizibilitate. Cu presiune și cu luptă. Cea care umblă „underground” va presupune convingere, influențare adică mai dramatic spus – manipulare.
Eu cred că „locul în tramvai” nu e doar politețe. E reflectarea a ceea ce înseamnă, cu bune sau cu rele, egalitatea dintre sexe.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
Conotația automat-negativă se învață prin intermediul a ceea ce se numește condiționare operantă. Care condiționare a fost următorul pas după cea pavloviană (clasică). Ambele stau la baza învățării asociative.
În condiționarea clasică, prin asocierea stimul-răspuns, învățăm un comportament nou sau putem schimba un comportament vechi ca răspuns la un stimul nou. Dacă aveați impresia că doar câinele lui Pavlov învăța așa, ei bine... condiționarea clasică stă, de exemplu, la baza eficienței reclamelor, prin asocierea de stimuli atractivi cu un produs oarecare.
Celălalt tip de învățare asociativă, condiționarea operantă poate fi definită ca o formă de învățare în care consecințele comportamentului influențează probabilitatea de apariție a acestuia. Consecința acestui tip de învățare este că tindem să repetăm comportamentele care ne aduc un rezultat satisfăcător și să le evităm pe celelalte. Suntem deci „hardwired” să fim atenți la consecințe și, de vreme ce, suntem și proiectați pentru supraviețuire și implicit adaptare, suntem și tentați să fim atenți la consecințele negative.
Interesant este că avem de-a face cu procesarea consecințelor doar atunci când vine vorba de gândirea liberă de principii. Să mă explic... Dacă ceea ce ne ghidează procesul de gândire va fi un principiu, atunci vom fi mai degrabă interesați de respectarea lui decât de consecințe. Dacă, pe de altă parte, procesul de gândire va fi liber, atunci vom fi preocupați de consecințe, respectiv de alegerea acțiunilor cu rezultatele cele mai convenabile. Și ca să vedeți cât de ușor ne putem bloca în încercarea de a defini care dintre modele ar fi de urmat, o să vă rog să considerați mai întâi principial și apoi logic următoarele dileme: ce e de făcut (1) să lași cinci oameni să moară sau (2) să omori un altul pentru a-i salva pe toți cinci? Și următoarea: (1) să arunci un om dintr-o barcă de salvare pentru a salva cinci oameni sau (2) să arunci un om dintr-o barcă de salvare pentru a salva 100 de oameni?
Următorul ingredient care poate agrava alergia la decizii este neprevăzutul. Asta împarte consecințele în alte două categorii: prevăzute și neprevăzute. O consecință prevăzută logic se numește inferență. O consecință prevăzută prin orice altă metodă (de la imaginație la Nostradamus sau Mama Omida) se numește presupunere. De aici și concluzia că marea alergie se naște nu din consecințele pe care eu le pot prevedea, susține și adresa logic ci din consecințele (de multe ori iraționale) care sunt trecute (pe furiș și fără verificare) de la gradul de presupunere la cel de adevăr demonstrat. Elementul care face diferența sunt emoțiile care tind să interferez cu procesul nostru de gândire de tip eficient.
Și așa ajungem la tipul de consecințe care ne dau cei mai mari fiori, adică cele pe care le presupunem. Haideți să vedem care sunt sursele generatoare de coșmaruri. Am mai sus asta, dar o să insist: prezicem prost. Eu, voi, noi toți. Așa că am plăcerea să vă fac cunoștință în cele ce urmează cu tipurile de erori care pot interveni în estimarea consecințelor și morala asociată cu înțelegerea modului în care ne influențează.
1. Efectul Pratfall (efectul „fraierului”). Ne e teamă de consecințe pentru că putem greși. Ne ferim de greșeli și de stângăcii, vorba aia, ca dracul de tămâie. Estimăm că greșelile noastre vor avea drept consecință scăderea valorii noastre percepute de către ceilalți. Ei bine, un anume domn, Elliot Aronson, a demonstrat științific fix contrariul, respectiv că imperfecțiunile și stângăciile atrag simpatia, iar cei care par să nu greșească niciodată sunt mult mai puțin acceptați pentru că perfecțiunea percepută (cea obiectivă lipsind cu desăvârșire) intimidează. Perfecțiunea crează distanță și un aer neprietenos de invincibilitate. Morala? Efectul fraierului e un reminder eficient că e absolut în regulă să fii imperfect. Greșelile pot avea și urmări plăcute și pot aduce cu sine un capital de simpatie.
2. Efectul Pygmalion (efectul „marile speranțe”). Cheia deslușirii efectului Pygmalion este conceptul de profeție auto-împlinită. Concept regăsit în maxima lui Henry Ford - dacă crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate. Și ca să mai schimbăm registrul, nu de alta dar să mai vedeți și ce spun alții nu numai ce scriu eu, găsiți aici explicațiile. Oricare ar fi explicația efectului, morala este că pe noi nu consecințele ne scot din minți ci îndoiala că nu le vom putea face față.
3. Paradoxul alegerii (efectul „găina în grămadă”) care efect elucidează prețul plătit pentru libertatea de a alege. Treaba stă cam așa: cu cât ai mai multe opțiuni cu atât ai mai puține șanse să fii mulțumit de alegerea făcută. O mare parte din nemulțumirea generată de consecințele care nu ne convin este și impresia că am fi putut face altă alegere decât cea care le-a generat. Morala? Libertatea nu aduce fericire, ci dezvoltare personală.
4. Comportamentul de ajutorare (efectul „bunul samaritean”) ne spune că probabilitatea să te bage cineva în seamă scade proporțional cu numărul de oameni care sunt de față. Și de asta zic că prezicem prost. Avem tendința să credem că dacă știu mai mulți, ne ajută mai mulți. Ei bine, nu. De la primul ajutor la îndeplinirea vreunui proiect la serviciu, responsabilitatea are nevoie să fie alocată individual. Și consecințele estimate au nevoie tot de alocare individuală. Morala asociată aș zice eu că sună cam așa: responsabilitatea și intimitatea nu fac casă bună cu înghesuiala.
5. Efectul reflectorului (efectul „buricul pământului”). Natural, ne vine la îndemână să credem că suntem suficient de importanți cât să fim o preocupare constantă pentru cei din jur. Totuși, percepția că suntem sub lupa celor din jur precum și paranoia și îndoiala de sine care o însoțesc sunt extrem de nerealiste. Mai exact, ne isterizăm cu 50% mai mult decât e cazul și implicit dublăm impactul estimat al unei greșeli. Găsiți aici mai multe amănunte. Morala care se aplică aici este aceea că nu ai cum să fii deștept toată viața, dar orice ai face o să se prindă cu mult mai puțină lume decât îți imaginezi.
6. Efectul „ochelarilor de cal” se regăsește în tendința de a ne focusa pe un detaliu și, implicit, de a pierde din vedere alte aspecte importante. Vorba lui Daniel Kahneman - “Nothing In Life Is As Important As You Think It Is, While You Are Thinking About It”. Aici să ne inspirăm, de la același domn, cu un exemplu. Trăim cu impresia că nu banii aduc fericirea ci numărul lor. Dar, dacă toți am avea aceeași bani, diferențele privind satisfacția percepută a vieții s-ar reduce cu doar 5%. Pentru că odată ce am avea banii, ne-am îndrepta atenția către alte lucruri. Găsiți aici multe alte exemple dar ideea de bază este că dracul nu e niciodată atât de negru precum pare și că este mai mult decât util să mă încăpățânez să aflu ce pot face cu ce am și nu ce nu pot face nu ce n-am.
Dacă vreți să vă amuzați găsiți aici o meta-analiză a tipurilor de frici pe care le trăiește americanul de rând și cât de tare greșește la estimarea consecințelor. Nu credeți că doar lor li se întâmplă. Doar la ei se fac meta-analize.
Găsiți aici un test care să vă dea o idee de cât de mult vă preocupă consecințele.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – The Butterfly Effect
Un film din categoria celor pentru care ai nevoie de timp și de răbdare. De timp pentru că te lasă pe gânduri și după ce s-a terminat. De răbdare pentru că este nu este foarte confortabil să te uiți la el. Dar mie îmi plac tare mult fillmele pentru care ajungi la concluzia că a meritat disconfortul vizionării pentru că morala face toți banii. Nu o să vă povestesc nimic despre film ci doar despre morală. Aceea că omul viu produce consecințe. Singurul fel în care încetezi să faci asta este să nu exiști. Doar viața generează consecințe. Așa că, dacă nu ai generat nicio consecință în ultima vreme, verifică dacă trăiești.
O carte – Eseu despre orbire
Într-o țară fără nume, într-un oraș fără nume, oameni fără nume orbesc. Dar asta nu face ca interacțiunea naratorului cu cititorul să fie depersonalizată. Dimpotrivă, de vreme ce nimic nu are nume, atunci poate fi oricine și așa ajungi să te întrebi dacă tu, cititorul încă vezi și dacă da, ce anume? Și dacă totuși nu cumva plătești și tu prețul întoarcerii capului din fața realității.
O carte despre evidența faptului că non-acțiunea nu este lipsită de consecințe. Pentru că a nu acționa este de fapt acțiunea de a nu face nimic. Și, ca atare, generează tot atâtea consecințe… Poate de aceea, prima orbire din carte se produce ca rod al liberului arbitru. Și tot de aceea există și un unic martor. Pentru a pune cititorul în situația în care are de ales… Să intre în pielea unuia dintre orbi sau în cea a singurului om care vede.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Creionul pentru sprâncene. Sprâncenele pot pune în valoare trăsăturile unei femei sau le pot sabota, dacă nu au forma potrivită. Sunt un mare fan al produselor Anastasiei Soare. Conturez sprâncenele cu Brow Wiz, le fixez cu mascara incoloră Clear Brow Gel și adaug luminozitate sub conturul sprâncenei cu ajutorul creionului Perfect Brow. O nouă descoperire personală este gelul-cremă pentru sprâncene Ka-Brow!, de la Benefit, pe care îl aplici cu ajutorul pensulei incluse. Pentru o culoare naturală am ales numărul 3 și am constatat că fardul-cremă este foarte rezistent.
Iluminatorul. Ochii sunt cu atât mai atrăgători cu cât par mai odihniți, iar iluminatorul rezolvă subtil această problemă. În plus, poate fi folosit și pe alte zone ale feței, poate ascunde micile imperfecțiuni sau poate da volum buzelor, dacă este aplicat în jurul acestora. Folosesc în fiecare zi Touche Éclat de la YSL.
UN SINGUR PRODUS DE MAKE-UP
Să aleg un singur produs de make-up? E un exercițiu de imaginație foarte greu... :-))) Dar... aș alege rujul roșu. Nu numai că arată foarte stylish pe buze, dar este aliatul perfect când vrei să atragi atenția sau nu ai timp să elaborezi machiajul ochilor și chiar atunci când ești la plajă, nemachiată și vrei să arăți fresh dacă mergi la terasă să bei un cocktail.
Varianta in extenso a produselor de beauty care dau dependență conține: crema de față Bioxygene, de la Guinot (Topline), mascara Grandiôse Volume Extreme, de la Lancôme, fondul de ten Star, Diorskin, de la Dior și blushul Le Prisme, de la Givenchy.
UN PRODUS REVOLUȚIONAR
Anticearcănul de la Dr. Brandt, Dark Circles Away. Acționează asupra ridurilor fine din jurul ochilor precum Photoshopul asupra fotografiilor. Îți șterge oboseala de pe față. Ochii par mai odihniți, liniile fine se estompează, privirea devine mai luminoasă.
În privința machiajului, am devenit dependentă de pudra High Definition de la Make Up Forever, pe care o folosesc după ce finalizez machiajul. De altfel, tot la categoria ten impecabil se înscrie cu succes și „Pores no more“ de la Benefit, care uniformizează tenul și ascunde porii.
BAD HAIR DAY
Șamponul uscat mi se pare cea mai bună invenție din epoca modernă (după scaunele încălzite de la mașină). Favoritul meu este Batiste, cu toată gama sa, de la cel pentru volum la cel potrivit cu nuanța părului sau cu diverse arome.
RĂSFĂȚUL SUPREM
O zi de weekend în care fiecare milimetru de piele este alintată. De la baia cu uleiuri aromate, jazz și spumă, la exfoliere, masaj, măști pentru față, manichiură, pedichiură, o vizită la hairstylist și un pahar de prosecco.
Foto: Marius Bărăgan 
2. E rezistent la apă, umezeală și praf. Totuși, nu intra cu el la duș și nu încerca să-l încarci dacă e ud.
3. Bateria are cea mai bună durată de viaţă de până acum
Îmi încarc telefonul de două ori pe zi, deci nu pot decât să mă bucur că Apple promite o autonomie cu 2 ore mai mare.
4. Mai mult spațiu
O, da! În momentul în care scriu acest articol am în telefon aproape 3 500 de fotografii, peste 20 de filmulețe și nenumărate aplicații, iar numărul lor scade invers proporțional cu cel al imaginilor. Cu alte cuvinte, niciodată nu am suficient spațiu pentru fotografii (defect profesional). Drept urmare, când nu mai am loc, șterg aplicațiile. Apoi, le reinstalez. Ce bine că de acum înainte o să am loc pentru toate!
5. Camere foto mai avansate
Nicio zi fără fotografii. Iar în vacanțe, 1 000 de imagini în 2-3 zile. Două camere care funcționează ca una? Stabilizator optic? Well, iPhone 7 you had me at... Hello.
iPhone 7 poate fi achiziționat de la Vodafone la un preț începând de la 49 de euro, pentru versiunea de 32 GB, iar iPhone 7 Plus la un preț începând de la 179 de euro, pentru versiunea de 32 GB, ambele cu abonamentul Super RED 89. Acesta include minute și SMS-uri nelimitate în orice rețea națională, 2 000 de minute internaționale pe mobil, 500 de minute sau SMS-uri trimise în roaming, 12 GB de trafic și 2 GB de trafic în roaming, HBO și Zonga.
Și ca să închei într-o notă la fel de optimistă, noul iPhone vine în rețeaua Supernet 4G+. Carevasăzică, asta înseamnă viteze mai mari, cea mai bună experiență de video HD pe mobil, acoperire mai bună în interior și securitate sporită, precum și cea mai extinsă acoperire 4G+, disponibilă în toate cele 41 de reședințe de județ, în București și în alte 330 de localități. Noul iPhone e compatibil cu 4G+.
Foto: Apple
2. Daimler-ul din parcarea TNB
În parcarea subterană a Teatrului Național București se află parcat, abandonat de mai bine de 14 ani, un automobil Daimler DS 420, de colecție. Mașina, un vis pentru orice colecționar pasioat, a fost adusă, se crede, de ambasada Marii Britanii pentru vizita Prințului Philip, din 2001. Abandonul a venit ca o pedeapsă, din cauza faptului că mașina nu a vrut să pornească atunci când a fost nevoie de ea. 
3. Coliziune între vechi și nou la Sala Palatului, plus o fațadă de bloc aparentă
Între strada Ion Campineanu și strada Poiana Narciselor, în apropierea Sălii Palatului, putem observa una dintre ciudățeniile arhitecturale ale Bucureștiului. Două blocuri, unul construit la ampla sistematizare a zonei din anii ’60 și un altul mai vechi, existent deja, se întrepătrund într-un mixaj ireal. Contactul dintre cele două clădiri este vizibil doar din strada Poiana Narciselor, din Ion Campineanu fiind mascat de o fațadă-decor aparentă, construită în armonie cu aliniamentul blocurilor noi. Fațada e, de altfel, singura de acest tip din oraș, în esență un perete subțire cu ferestre ce imită un bloc de locuințe, având doar rol estetic.
4. Fereastra cu cărți
De câțiva ani, un anticar care își desfășoară activitatea într-o clădire de pe strada Batiștei, a decis să transforme una dintre ferestrele amplasate spre stradă într-o adevărată librarie.
5. Capetele de Lei din Turnul Colței
Turnul Colței a fost unul dintre reperele importante ale Bucureștiului până la demolarea sa din anul 1888. Localizat în apropierea Palatului Suțu, în fața Bisericii Colței, a fost o clădire de o importanță deosebită în perioadă. Interesant este că două dintre consolele cu capete de lei, ornamente ale turnului, există încă și sunt adăpostite de lapidariul Mănăstirii Stavropoleos, de pe strada cu același nume din centrul vechi al Capitalei. Este un lucru impresionant dacă te gândești că sunt realizate acum mai bine de 300 de ani.
6. Nefumătorii din Tezaur
Probabil vă sună cunoscut cafeneaua Van Gogh de pe strada Smârdan. Ce se știe mai puțin este că această cafenea este amenajată într-un fost sediu de bancă, Banca Româno – Elvețiană. Fascinant este că ușa de securitate a tezaurului băncii se află încă la fața locului, la intrarea din subsol către salonul de nefumători.
7. Heliportul din București
După modelul clădirilor New York-eze și Capitala are un heliport la înălțime. Clădirea Crystal Tower aflată pe Bd. Iancu de Hunedoara, e prima clădire echipată în acest fel din țară. Evident, acest heliport permite o panoramă de 360 de grade impresionantă asupra orașului, iar apusul de soare este mirific. Heliport-ul a găzduit și câteva evenimente sportive și e vizitabil în anumite condiții. De remarcat și restaurantul aflat la un etaj inferior, mai ușor vizitabil, cu o panoramă asemănătoare.
8. Asasinatul din turnul Mitropoliei
Turnul clopotnită de pe Dealul Mitropoliei a fost ridicat în 1698 de către Constantin Brâncoveanu, ca o a doua intrare spre palatul său de la baza dealului. Turnul și-a tot schimbat forma, de-a lungul timpului, astăzi fiind înălțat și închis. În anul 1862, intrarea spre clădirea Camerei Deputaților se făcea prin poarta turnului, iar în această poartă, în acel iunie avea sa se producă una dintre cele mai misterioase crime politice din România, asasinatul primului ministru, Barbu Catargiu, caz rămas neelucidat.
9. Ecorseul lui Brâncuși de la UNARTE
În sediul Unarte de pe Str. General Budisteanu se află un ecorseu din gips, realizat în scopuri didactice de însuși Constantin Brâncuși, absolvent al acestei facultăți. Statuia este expusă în dreptul scărilor de la intrarea principală.
10. Camera de hotel în care s-a filmat Nea Mărin Miliardar
“Nea Mărin Miliardar” este un cunoscut film de comedie românesc din 1979, regizat de Sergiu Nicolaescu. O parte din filmări s-a realizat în Apartamentul Imperial al Hotelului Intercontinental din București. Interesant este că apartamentul păstrează azi, după 36 de ani, mobilierul și decorațiunile originale din film.
Foto: Alex Gâlmeanu 
Dacă mă gândesc „ce NU pot face cu ce n-am”, voi obține motivele pentru care nu pot duce la îndeplinire ce mi-am propus sau ce vreau, popular numite scuze. Scuzele pot fi și folositoare dacă am nevoie de o pauză sau de o cale de scăpare din ceva ce, de fapt, nu vreau să duc la bun sfârșit. Pot fi urmate de sentimentul de neputință dar chiar și neputința e un lucru bun dacă frustrarea asociată cu ea mă va determina să găsesc o soluție.
Dacă mă gândesc „ce pot face cu ce am” voi obține mobilizare și flexibilitate. Flexibilitatea este, cred eu, ingredientul de bază al fericirii. E suficient să definim fericirea ca fiind abilitatea de a face abstracție de lucrurile care nu-ți convin. Da, fericirea vine cu flexibilitatea de a reorganiza resursele pe care le ai și a le reformula creativ în așa fel încât să te ajute să ajungi unde vrei. Dacă raționăm în sens invers, ajungem la concluzia că devenim nefericiți ori de câte ori realitatea ne livrează ceva care nu corespunde exact cu ceea ce vrem iar noi, devenim inflexibili.
Cel mai bun exemplu de gândire tip „ce poți face cu ce ai” este freegan-ismul. Cineva a avut o idee genială. Care a schimbat complet conotația unei acțiuni. Ceea ce se numea „mănânc ce se aruncă la supermarket” a devenit „sunt freegan”. Omul care a făcut asta, a pus la baza unei noțiuni negative și repulsive (mâncatul din gunoaie) principii încurajate social: economie de resurse, responsabilitate, integritate. N-o să credeți dar, dacă din gunoiul supermarket-ului mâncau doar săracii, freegans au devenit o grădamă de alți oameni care aveau alte alternative. Care, odată ce formularea includea concepte atrăgătoare, au trecut peste acțiunea respingătoare de la baza conceptului și au purces entuziaști la treabă. Astfel, a devenit chiar un test de creativitate să „gătești cu ce găsești”. Până la urmă toți tâmpiții pot găti dacă pornesc de la rețetă și ajung la ingrediente. Să pornești de la ingrediente și să găsești o rețetă are nevoie de flexibilitate și creativitate. Astfel, numai că deveneai flexibil și creativ dar în același timp amprenta ta de carbon se reducea, contribuiai la îngroparea societății de consum și mai erai și cool pe deasupra.
Eu las să mă inspire povestea freegan-ismului ori de câte ori mi se pare că nu am alternative. Povestea îmi amintește fără de greșeală că lucrurile bune se nasc nu din origine ci din perspectiva din care le privești. Și dacă înțelegi asta, înțelegi de ce a venit muntele la Mahomed.
Aici găsiți și tema. Un test de fericire. Nu numai rezultatul testului e instructiv ci și itemii care îl compun. Și după ce îl faceți eu vă propun să vă notați lucrul care vă convine cel mai puțin din viața voastră de acum și, for a change, să vă gândiți „ce puteți face cu ce aveți”.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Scafandrul și fluturele
Filmul de astăzi o să vă dea de furcă emoțional. Big time. Cumva e – cred – coșmarul perfect al multora dintre noi. Azi ești redactor-șef la Elle, cu tot mirajul ce decurge din aceasta. De la femei frumoase la o viața boemă și plină de culoare. Mâine mai ai doar pleoapa de la ochiul stâng.
Și ce poți face cu ce ai? Dictezi o carte. Ziua. Pentru că noaptea o gândești și-o memorezi.
Povestea e reală. Cineva chiar a făcut, pe bune, tot ce putea cu ce avea. Dar dincolo de asta, filmul vorbește și despre vulnerabilitate și despre unul dintre motivatorii cei mai puternici din viața noastră. Dorința de a comunica, de a ne face înțeleși.
O carte – Platforma
Am ales cartea pentru că este – într-un fel – opusul filmului. Haideți să vedem care e rețeta de data asta. Se ia un om obișnuit care are o viață obișnuită. Omul se fezandează bine în concepția conform căreia banul și sexul sunt cele două forme incontestabile de bunăstare. Se asezonează cu o călătorie în Thailanda. Ei bine, ce poți face cu ce ai? Și dacă vă spun că te îndrăgostești iremediabil? Tocmai faptul că omul primește ceva ce părea imposibil de obținut din ingredientele pe care le folosea face ceea ce urmează greu de gestionat. Printr-o mișcare a hazardului, ce a primit se pierde. Iar omul care nu spera vreodată să primească ceva, devine inflexibil atunci când pierde.
Povestea e controversată. Dar dovedește că la asta se pricepe hazardul cel mai bine. Să facă destine suprinzătoare suprinzătoare folosind doar vieți obișnuite.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Dar, pănă la urmă, de ce e o așa de mare chestie să afli ce vrei? E simplu. Așa cum am mai vorbit, privim lumea cu o perspectivă subiectivă iar motivul pentru care fac lucrurile este o lentilă destul de puternică. Adică obiectivul declarat va determina ceea ce obțin.
Să mă explic. Să presupunem am de mers la o nuntă. La vărul meu. Și să mai presupunem că nu îmi plac nunțile. Și nici persoanele pe care presupun că le voi întâlni acolo (for fun, să spunem că sunt rockeri iar eu ascult doar MTV). Dar ai mei țin morțiș să merg pentru că "familia e importantă". Dacă îmi formulez motivul pentru care merg drept „trebuie... nu vreau... nu-mi place dar trebuie” și mai adaug și „o să mă simt exclus, o să mă plictisesc iar ăia toți o să se uite la mine ca la urs” motivul pentru care merg acolo va fi unul de sacrificiu și ca atare voi izola, din tot ce văd, detaliile de care am nevoie pentru a fi sacrificat, pentru ca seara să se dovedească a fi fost greu de suportat. Dacă fac un efort și trec la scopul deplasării ceva de genul „Ok, familia e importantă și pentru mine” și o să mai adaug „și dacă tot mă duc, aș putea chiar să încerc să mă distrez” îmi voi asigura o șansă la o seară decentă în care voi reuși să împac nevoia personală de conformitate cu gusturile mele muzicale.
Pănă la urmă sunt două reguli de bază în formularea corectă a motivelor. Prima este că: motivele pentru care facem lucruri sunt întodeauna ale noastre. Adică referindu-mă la ce scriam mai sus, dacă eu merg la nuntă, o să fac asta pentru nu vreau să gestionez dezamăgirea mamei sau vinovăția de a o supăra, problema mea fiind nu faptul că mama se supără, ci că eu sunt sursa supărării sau dezamăgirii ei. Abilitatea asta de a recunoaște motivul pentru care decizi să faci ceva, eu o numesc auto-onestitate. E calea către eliberarea de sub dominația lui „trebuie”.
A doua regulă este că găsim în realitate ceea ce ne planificăm. Motivul real va determina interpretarea mea despre realitate. Tot aplicat la cele de mai sus, dacă mă duc la nuntă pentru că „trebuie” + „o să fie de rahat” = voi căuta motivele pentru justificarea proastei dispoziții. Dar dacă transformăm motivul în „vreau să merg pentru că nu vreau să o dezamăgesc pe mama” + „dacă tot mă duc, încerc să mă simt bine”= voi căuta motive pentru a mă simți bine, atât cât e posibil dată fiind situația.
Și-acum și tema. Eu vă propun să faceți repejor o listă cu lucrurile pe care le faceți pentru că „trebuie”. Apoi să le reformulați în așa fel încât să reflecte motivul vostru pentru care „nu trebuie, dar vreți”.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Invincibilii
Revin la obiceiul de a recomanda un film de suflet. Pe lângă povestea uimitoare și adevărată în același timp, filmul face ușor de observat cât de mare e influența motivului și cât de mult determină ceea ce credem că înțelegem din ceea ce ni se întâmplă.
Avem un tip foarte bogat, puțin extrentric și dornic de senzații tari. Și paraplegic. Ajuns așa tocmai din cauza senzațiilor tari. Un accident de parapantă îl lasă fără uzul corpului cam de la gât în jos. Care își caută o persoană care să îl îngrijească. E cam sătul de mila pe care o vede în ochii tuturor și de compasiunea pe care o motivează cei care aplică pentru un job care-i dezgustă, dar care cred că nu pot spune că banii sunt cei care contează.
Apare printre aplicanți și omul de cartier sărac și rău famat. În primul rând, nu vine pentru angajare. Ci pentru semnătura care dovedește că a încercat să se-angajeze și n-a reușit. Deci scopul lui nu este jobul ci ajutorul social. Motivul îi permite să se poarte diferit. De veme ce nu are de pierdut și nici de câștigat se poartă exact cum este, adică natural. De vreme ce are simțul umorului îl folosește la ironie. De vreme ce el e sărac și nici nu-i pasă ce cred despre el, fură un ou Faberge. De vreme ce vede suferință la un loc cu multă sărăcie în fiecare zi, doar suferința fără sărăcie nu-l impresionează chiar deloc. Iar toate astea la un loc conferă relației dintre cei doi valoarea de normalitate.
Odată ce motivele sunt cele reale, adică cel care angaja declară că nu vrea compasiune iar cel care se angajează că are mare nevoie de bani, cei doi își dau șansă să afle omul real din spatele motivelor.
De fapt la asta folosește auto-onestitatea. Să mă cunosc pe mine și-odată ce m-am cunoscut să le fac cunoștință și celorlalți cu “the new me”.
O carte – Și am spus da
Eu una m-am întrebat întotdeauna care era diferența între căsătoriile de pe vremuri, care durau o viață și cele de acum. Și cred că una dintre diferențe era că, pentru că nu aveau alternativa divorțului, vroiau să facă lucrurile să meargă. Atenție... nu spun că erau neapărat și fericiți. Spun doar că erau mult, mult mai inclinați să caute soluții. Motivul uzual pe vremea aceea era „să faci relația să meargă”. Motivul de acum e mai degrabă „vreau să fiu fericit”. Ei căutau soluții pentru relație, noi căutăm dovada fericirii personale.
De asta recomand și cartea. Nu pentru povestea în sine, care e cam siropoasă. În primul rând, aici găsiți mult din istoria căsătoriei ca instituție și din schimbările prin care a trecut. Istoria e bine documentată și accesibil formulată. Eu cred că orice om căsătorit sau care vrea vreodată să facă asta și-ar face un serviciu dacă ar înțelege despre ce e vorba. Cum am ajuns la forma asta de organizare, de unde am plecat și ce mai avem astăzi din ce era cândva.
Și mai apoi, povestea ilustrează tema. Povestitoarea se găsește brusc în situația în care „trebuie să se căsătorească”. Refuză să facă asta și se pune pe treabă să găsească motivele pentru care „să vrea” sau „să nu vrea”. Eu cred că dacă am proceda la fel, măcar cu lucrurile importante din viața noastră am avea mai multe șanse să aflăm ce vrem. Nu de alta dar ce trebuie ne spune toată lumea.
Foto: Getty Images/Guliver, http://www.gettyimages.com 
Iată cum te poți înscrie în competiție:
Competiție este adresată deopotrivă călătorilor experimentați, cu multe aventuri în palmares și celor curioși să cunoască în premieră Thailanda, cu toată recuzita ei de peisaje, senzații, emoții, arome, culori și taine. Despre o parte din acestea am mai scris pe blog aici.
Echipa din România și cea din Bulgaria se vor întâlni în Bangkok, unde vor primi hărțile expediției și bugetul, înainte de a fi lăsați la punctul de pornire în concurs. Detalii pe site-ul competiției: www.thethailandrace.com
Ești gata pentru aventură?
Citește și despre Raiul elefanților din Chiang Mai, Thailanda.
#TheThailandRace 
Sacou și pantaloni PNK Casual, maiou H&M, pantofi ECCO Shape
Eu m-am îndrăgostit de pantofii ECCO Shape în culoare nisipului, un model clasic, inspirat din stilul anilor '70, creat din piele de vițel cu imprimeu de șarpe.
Pantofi ECCO Shape cu imprimeu de șarpe.
Ținută Styland, pantofi ECCO Shape
Citisem despre tehnologia Shape, așa că știam la ce să mă aștept când am intrat în magazin să probez pantofii. De fapt, credeam că știu la ce să mă aștept... Când i-am pus în picioare primul lucru pe care l-am exclamat a fost "Wow, pantofii ăștia chiar sunt comozi!". Și sunt sigură că oricine îi va proba va spune la fel...
Rochie PNK Casual, Ceas Timex, B&B Collection, ochelari de soare Louis Vuitton, pantofi ECCO Shape
I-am purtat o zi întreagă, de la 10 dimineața până la 7 seara, în ziua în care am realizat ședința foto și m-am simțit extrem de bine în... pielea mea. Și în pielea lor. Nu obișnuiesc să port tocuri la shootinguri, e obositor, dar cred că tocmai mi-am schimbat părerea. Da, se poate să te simți sexy la înălțime, fără să-ți plângi de milă seara, când ajungi acasă, că ai stat toată ziua pe tocuri.
Ce este așa de special la acești pantofi? Cum se traduce în practică pentru noi, femeile, această tehnologie revoluționară? Pe scurt, pantofi foarte comozi, care par mai înalți decât sunt. Cine este de vină pentru iluzia optică? Ei bine, tocul de 7,5 cm este perceput ca fiind unul de 9 cm, datorită cavității din interiorul pantofului în care coboară piciorul.
Calapodul pantofilor cu design minimalist este atât de bine gândit, încât arcuirea glencului susține piciorul firesc, iar greutatea corpului se distribuie uniform.
Ținută Styland, pantofi ECCO Shape
Ținută H&M
Foto: The Storyalist
Make-up: Alexandra Crăescu
Hair style: George Negrișan, BeauTEAfull
Stilist: Irina Hartia 
Când am plecat spre mare, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Autostrada Soarelui mi se arăta goală în timp ce pedala de accelerație se trăda complet atrasă de podea. Bătăile inimii mele deveneau una cu bătăile inimii lui... 120, 130, 140.... și continuau să crească. Atracția dintre mine și RX creștea și ea, pe nesimțite, cu o viteză nepermisă de lege... De legea firii, să spunem. 😊
Îmi oferea siguranță, încredere, stabilitate. Pentru prima oară simțeam că am un partener de drum care mă înțelege perfect. Făcea numai ce-i spuneam eu, era silențios, uneori blând, alteori puternic. 😊
Părea că avem relația perfectă. Dar când s-a terminat weekendul... m-a părăsit.
După ce a trecut suficient timp de la despărțire 😊, am putut să fac o listă cu 5 lucruri (terapeutic, cum ar zice psihologul 😀) care m-au cucerit la acest exemplar.
Karim Rashid ne-a împărtășit câteva dintre aceste idei la conferința „Cum va schimba designul lumea“, pe care a susținut-o la București, la invitația Brand Minds. Cu ocazia asta i-am adresat câteva întrebări, pe care le redau mai jos, pe suport analog, până când vi le voi putea transmite telepatic.
Cum îți place Bucureștiul?
Îl iubesc! Mă fascinează Europa de Est în general. Parisul, Londra, Milano, Stockholm, Madrid, Barcelona și chiar New Yorkul mi se par acum banale, obosite, lipsite de inspirație. Cred că Europa de Est va fi pe val în viitor. Toată lumea este entuziasmată de recondiționarea acestor locuri boeme, artistice și intelectuale, reprimate ani întregi de regimurile comuniste. Toți oamenii pe care îi întâlnesc în aceste țări sunt atât de pozitivi și de inteligenți!
Unele dintre operele tale sunt inspirate de arta lui Brâncuși și ai cumpărat un tablou de la o galerie de artă din România...
Arta lui Brâncuși mă inspiră cu siguranță! De fapt, designul pentru Kenzo Amour, o sticlă care arată precum o pasăre în mișcare, e un omagiu adus lui Brâncuși. Îi iubesc stilul romantic, senzual și minimalist. Am făcut cunoștință la București cu artista Arantxa Etcheverria și am cumpărat o piesă realizată de ea.
„Folosesc culorile gândindu‐mă la influența pe care o au ele asupra persoanei care folosește obiectul“. Îmi poți da câteva exemple?
Sunt destul de pragmatic în alegerea culorilor. De exemplu, sugerez era digitală sau creez o paletă de culori „digerabilă“ pentru un restaurant (lime e una dintre cele mai benefice culori pentru masă) sau folosesc anumite tonuri de roz pentru a crea o stare pozitivă, energică. Oamenilor nu prea li se vând obiecte colorate și nu se așteaptă să cumpere culori. 90% dintre ei achiziționează obiecte în nuanța din vitrină în loc să‐și folosească imaginația pentru a vizualiza alte variante. Frumusețea stă în această diversitate a opțiunilor și în puterea de a alege orice îți dorești. Îmi displace ideea că nuanțele stridente și culorile primare sunt doar pentru copii și când înaintăm în vârstă ne supunem tonurilor închise, banalele gri și maro.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
Crezi că piesele pe care le‐ai creat vor trece testul timpului?
Designul nu are nevoie să treacă testul timpului, este despre prezent. În viitor nu vom mai deține nimic: închiriem mașini, închiriem case, în curând vom învăța să închiriem orice, vom folosi lucrurile o scurtă perioadă. Totul va fi ciclic, sustenabil, biodegradabil, personalizat, dintr‐o bucată. Asta este Utopia, libertatea, nirvana. Lucrurile vor exista numai dacă ne vor oferi o experiență nouă și necesară. Vom renunța la materie.
Ce părere ai despre imprimantele 3D, cu ajutorul cărora putem crea haine și obiecte singuri acasă?
Mi‐am cumpărat prima imprimantă 3D în urmă cu 17 ani, am fost mereu obsedat de ideea de a crea obiecte unicat cu ajutorul unor roboți. E minunat că putem inventa obiecte imposibil de realizat în serie, forme noi, mult mai complexe. Datorită tehnologiei și inovației Stratasys, Makerbot, Shapeways obiectele pesonalizate vor fi omniprezente, alegerile și creativitatea fiecăruia se vor dezvolta. Cu atât mai mult cu cât imprimantele au dimensiuni reduse și prețuri accesibile. DIY (n.r., Do It Yourself) va deveni în curând „Digitize It Yourself“.
Cum vezi viitorul?
Abia aștept viitorul în care vom folosi produse imateriale pentru comunicare, divertisment, informare, cipuri vocale multilingve și Smartoos – tatuaje inteligente care conțin coduri numerice personale, pașapoarte, conturi bancare, bani electronici, nu vom mai avea nevoie de portofel, cash sau card de credit. Spațiile nu vor mai fi construite după sistemul cartezian, ci vor fi armonioase, amorfe, adaptabile nevoilor noastre.
Karim Rashid s-a plimbat pe străziel Bucureștiului cu un model MINI Countryman ALL4 în culoarea lui preferată, roz.
Știi deja că septembrie este luna în care îți prezentăm tendințele de toamnă-iarnă. Ceea ce nu știai însă, și abia așteptam să-ți dezvăluim, este că ai în față o nouă ediție de colecție și o nouă premieră editorială.
Pentru că Unica susține designerii români, le apreciază eforturile și creativitatea, am invitat 30 dintre cei mai cool creatori de modă să ne arate colecțiile și să ne împărtășească ideile despre tendințe, stil și inspirație. Am stat de vorbă cu designerii despre cum interpretează ei noutățile, dar și despre piesele-cheie favorite ale sezonului rece. Am făcut o incursiune în atelierele de creație ale tinerilor artiști, spațiul vital în care schițele prind viață, le-am aflat secretele despre piesele statement și am descoperit care sunt acele lucruri care îi fac să vibreze.
Iată un mic preview în imagini.
Fiind un număr dedicat modei, profit de ocazie să te anunț că începând din septembrie, Ana Morodan, contesa digitală, primul blogger de personal style de la noi și coperta de iulie a revistei Unica, va scrie despre fashion în stilul care a consacrat-o: cu atitudine, umor și, să-i fie cu iertare, câteva englezisme.
Să ai o toamnă cu stil!
Vorbitul este despre mine, ascultatul este despre celălalt. Când ascult primesc informații și, dacă știu să ascult cu adevărat, primesc și emoții. Ascultatul este ușa secretă de intrare în lumea și sufletul celeilalte persoane. E poate unul dintre cele mai intime acte. Este o declarație de interes, de susținere și de disponibilitate. “They [dogs] never talk about themselves but listen to you while you talk about yourself, and keep up an appearance of being interested in the conversation. ”, spunea Jerome K. Jerome. Poate că nu întâmplător posesorii de câini sunt mai puțin afectați de depresie decât neposesorii.
Vorbitul este despre mine. În terapie, eu repet, destul de des, un principiu. Anume că „ceea ce spune sau face un om, spune ceva despre el, nu despre mine”. Obișnuiesc să dau chiar și o temă. Trimit clientul să ceară un sfat, pentru o problemă anume, de la mai mulți prieteni. Îl rog să vină cu sfaturile la mine iar eu îi descriu ce înțeleg eu despre persoana care a dat sfatul. O nimeresc în 99% din cazuri și asta nu pentru că am un contract cu Mama Omida, ci pentru că sfaturile sunt bune pentru cel care le dă nu pentru cel care le primește. Sfaturile reflectă expriența, traumele și poveștile trăite de cel care dă sfatul, nu de cel care le cere.
Vorbitul are legătură și cu „a cere”. Este, până la urmă, cea mai sigură cale de a obține, cât mai exact, ce îmi doresc. Sau măcar de a afla că nu primesc de unde cer.
Vorbitul mai este conectat și cu vulnerabilitatea. Pentru că mă expune. Până la urmă noi suntem caracterizați de ideile și de credințele noastre exprimate. Tăcerea e un tărâm lipsit de conflict. Vorbirea presupune asumarea de riscuri.
Să înțelegi când te ajută să vorbești și când să asculți presupune să înțelegi ce anume vrei să comunici și ce ai nevoie să ți se comunice. Presupune să te simți pregătit pentru vulnerabilitatea de a fi conținut și pentru curajul de a conține.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Babel, regia Alejandro G. Inarritu
Mie întodeauna mi-au plăcut filmele pe care trebuie să le vezi până la sfârșit pentru că de abia la ultima secvență înțelegi ce a vrut să spună filmul. Mi se pare un act de curaj regizoral să lași omul să investească tot timpul necesar și abia la sfârșit să poată decide dacă i-a plăcut sau nu. Filmul de astăzi face parte din această categorie. E format din mai multe povești, iar ele capătă sens abia după ce filmul se termină. Vă las pe voi să puneți mesajul filmului cap la cap. Și să decideți și dacă vă place.
Pentru tema de azi, mie mi se pare potrivită povestea în care joacă Brad Pitt și Cate Blanchett. Povestea face vizibil rolul crizei în îmbunătățirea abilităților de comunicare. Odată ce ajungem în situații extreme, fie ele de viață sau de relație, mobilizăm mai multe resurse decât de obicei. În capacitatea de comunicare inclusiv. Aceasta explică de ce cuplurile care trec printr-un eveniment traumatic și reuseșc să rămână împreună, declară ulterior că trauma în sine i-a ajutat să vorbească mai mult, să asculte mai bine și, implicit, să se cunoască mai bine și să experimenteze un nou nivel de intimitate relațională.
O carte – Ce ne spunem când nu ne vorbim, de Chris Simion
Am căutat o carte care să se potrivească subiectului. Sincer, căutam una pe care să o fi citit deja. Dar mai întâi mi-a atras atenția titul, iar apoi descrierea. „Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun.
Din descriere mi s-a părut minunat că cineva a găsit o cale prin care să comunice tot ce avea pe suflet fără a mai avea nevoie de un interlocutor. Pentru că și acesta este un tip de comunicare necesar. Comunicarea cu propria persoană. Așa că am cumpărat cartea miercuri și am citit-o pe nerăsuflate până joi.
Și mi-am propus ca măcar treizeci de minute pe zi să încerc să nu vorbesc cu nimeni. Să îi ascult pe ceilalți și apoi să vorbesc doar cu mine. Asta mă va ajuta să înțeleg ce îmi doresc. Și, mai apoi, când vorbesc și cu ceilalți, să știu ce să le cer. Pănă la urmă, vorba autoarei "când nu ceri nimic, nu poți primi mare lucru".
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Mai mult, de vreme ce nu țin cont de mine, orice compromis va fi însoțit, automat, de așteptări. Efortul de a mă lăsa pe mine deoparte are nevoie să fie recompensat. Iar dacă beneficiarul compromisului nu dă semne de apreciere e doar firesc să fiu, din nou, nemulțumit.
Concluzia e simplă... Dacă pe termen scurt probabil că obțin ceva apreciere, pe termen lung atât eu personal cât și relațiile mele vor fi, indiscutabil, afectate. Să știu ce vreau și să mă și asigur că acționez în consecință, e mult mai profitabil nu numai pentru mine ci și pentru relațille mele.
Probabil că vă întrebați deja... Cum naiba vine asta? Păi dacă tot ce facem când nu facem ce vrem noi e să jucăm un fel de ping-pong cu nemulțumire, de ce mai facem asta? Răspunsul este: nevoia de acceptare. Tindem să credem că dacă lăsăm de la noi și facem mai des ce credem că se așteaptă de la noi, vom fi mai acceptați, mai atractivi, mai de apreciat și de iubit.
Ne scapă din vedere însă că ceilalți sunt echipați s-audă „nu” sau „NU”. De cele mai multe ori, nu o să fim noi primii sau singurii de la care aud asta. În consecință se vor adapta. Nivelul meu de fericire percepută va crește iar așteptările puse în cârca relației vor fi mai mici. Relațiile mele vor fi mai autentice iar eu mult mai aproape de adevăratul „eu”. Mai mult, odată ce înțeleg ce important este să poți face ce vrei, voi respecta ce vor ceilalți cu mult mai mult. Adică voi ajunge să estimez corect unde am de negociat și cât în așa fel încât să mă respect atât pe mine cât și pe ceilalți.
Unul dintre cele mai exprimate regrete se dovedește a fi: „aș fi vrut să fac mai mult ce vroiam eu și mai puțin ce așteptau alții de la mine”. Iată și testul care o să vă dea o idee despre nivelul vostru perceput de fericire. Dacă obțineți un rezultat care nu reușește să vă mulțumească, atunci azi e momentul potrivit să vă întrebați care sunt lucrurile pe care le vreți altfel. Independent de ce „se face” sau „trebuie” sau „se cuvine”.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Așa vreau eu
După cum știți deja despre mine, iubesc să mă distrez și să am teme de gândire. De asta mi-a plăcut filmul de azi. Nu numai că am râs cu hohote dar am avut de reflectat la cât de distractivă și absurdă poate deveni dragostea și implicarea parentală, dacă nu ia în calcul că progenitura are și ea dreptul la a decide ce vrea să facă cu destinul propriu.
Avem o mamă bine intenționată și-o fiică al cărui drum de viață nu pare să corespundă cu viziunea mamei despre subiect. Mama decide că nu contează ce își dorește fiica pentru propria persoană. Că ea știe mai bine. Trece la acțiune. Și gata intriga.
În film îți poți permite să râzi cu lacrimi. În viața de zi cu zi nu e, mă tem, la fel de distractiv. Și nu e distractiv pentru că cel mai mare rău îl faci cu bine. Când ești prea ocupat să ai bune intenții ca să mai vezi că ele, intențiile pot fi și bune și nepotrivite în același timp. E foarte important să fac ce vreau și, în egală măsură, să respect ce vor ceilalți. Chiar dacă celălalt se întâmplă să fie copilul meu. Fapt că părintele se naște mai devreme nu-l face să devină, obligatoriu, mai înțelept când vine vorba de viața altuia. Doar mai bătrân.
O carte – Arta de a fi egoist. Cum să trăiești fericit chiar dacă altora nu le place.
„A face ce vrei” nu numai că nu se predă la școală ci e de-a dreptul o acțiune descurajată. Eticheta asociată cu „fac ce vreau” e negativă. Fie că se numește egoism sau nepăsare, oricum ar fi, nu-și bate nimeni capul să te învețe că e important să îți determini singur ce și cum vrei să îți duci viața. De asta m-am bucurat să găsesc cartea care face excepție de la regulă. Așa că astăzi vă fac cunoștință cu Josef Kirschner. El se arată dispus să ne învețe cum putem face ce vrem. Partea bună e că acum știm unde putem învăța. Partea proastă e că nu mai avem, din acest moment, nicio scuză. Despre asta cred că vorbește și Kirschner atunci când spune:
“Cele mai puternice şase rezistenţe din noi, care stau în drumul autodezvoltării noastre celei mai ample sunt: (1) Pasăm altora răspunderea pentru noi, în loc să o purtăm singuri; (2) Îi credem pe alţii mai mult decât ne credem pe noi înşine, pentru că nu ne dăm seama singuri ce ni se potriveşte nouă; (3) Ipocrizia din complezenţă face ca sentimentele noastre adevărate să se atrofieze tot mai mult; (4) Ne lipseşte disponibilitatea de a ne apăra dreptul la fericire şi autodezvoltare; (5) Lăsăm să fie ştirbită forţa cea mai puternică datorită căreia ne-am putea elibera din dependenţă: fantezia; (6) Incapacitatea de a face ceea ce este important şi de a renunţa cu uşurinţă la ceea ce este neimportant.”
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Care sunt pașii către dezamăgire? (1) Am nevoie de o situație în care nu știu cu siguranță ce se va întâmpla. (2) Îmi definesc „previziunile”, adică așteptările. (3) Simt că merit să am parte de previziunile mele. (4) Sunt luat prin suprindere de rezultatul diferit și negativ. Și pasul (5) care definește diferența dintre dezamăgire sau auto-dezamăgire: cred sau nu că aș fi putut face ceva pentru influențarea rezultatului.
La baza modului în care ne formulăm așteptările legate de ceilalți se află felul în care gestionăm diferența dintre teorie și practică. Să mă explic... Teoretic credem că cei care ne iubesc nu o să ne rănească intenționat, practic ne așteptăm ca ei să nu ne rănească niciodată. Teoretic credem că ne securizăm relațiile prin interes și afecțiune, practic am vrea ca cei care contează pentru noi să nu acorde interes și afecțiune altcuiva. Teoretic credem că e de dorit să fim acceptați așa cum suntem, practic ne așteptăm ca ceilalți să se lase pe ei deoparte și să adopte valorile și credințele noastre. Teoretic ne așteptăm ca cei apropiați să ne respecte, practic ne așteptăm să nu avem parte de semne că ne dezaprobă sau că i-am dezamăgit. Teoretic credem că vor fi alături de noi, practic ne așteptăm să auzim că suntem valoroși, frumoși, deștepți. Teoretic credem că își doresc să fim fericiți, practic ne așteptăm ca ei să ne facă fericiți. În fine ar mai fi și altele dar, ce vroiam să transmit e că, dată fiind diferența dintre cele două nu e greu de înțeles de ce este relativ ușor să ne simțim dezamăgiți sau să dezamăgim.
Suntem educați să considerăm dezamăgirea ca fiind un lucru negativ. Eu îndrăznesc să contrazic acest lucru. Mie mi se pare că dezamăgirea este pur și simplu cea mai bună oportunitate să constați că ai de recalibrat așteptările tale sau ale altcuiva. Cum am putea ști că există această diferență dacă nu ne-ar semnala acest lucru sentimentul cu pricina. Și îndrăznesc să mai contrazic ceva. Suntem educați să considerăm că dezamăgitorul este cel responsabil (și respectiv cel care are de gestionat vinovăția și care are de reparat lucrurile). Eu cred că este taman invers. Dezamăgitul este cel care este responsabil de rezolvarea problemei. Pentru că el este cel care a proiectat așteptările și, conform principiului care spune că „cine are o problemă, are și soluția” dezamăgitul are responsabilitatea de a semnala (1) că se simte dezamăgit, (2) care anume erau așteptările lui, (3) precum și dacă este dispus să le recalibreze.
Mergând mai departe, mai cred și că dezamăgirea poate fi o problemă nu pentru că este în mod automat una ci pentru că, dacă este gestionată greșit, devine o problemă. Reacția tipică a dezamăgitului este fie agresivă, fie pasiv agresivă. Nu suntem obișnuiți să semnalăm din timp diferența dintre ce așteptăm și ce primim. Ce spun eu... Nu suntem nici măcar obișnuiți să comunicăm ce așteptări avem. Pentru că, nu-i așa, dacă ne iubește sau ne înțelege celălalt trebuie să știe singur ce așteptări avem.
Am auzit, deseori, „păi dacă îi spun eu ce vreau, ce rost mai are... nu mai are aceeași valoare dacă nu face din proprie inițiativă”. Uităm deseori că oricât ne-ar iubi cineva nu trăiește în capul nostru, nu ne simte emoțiile și nu ne trăiește sentimentele. Implicit, nu ne poate ști așteptările decât dacă le comunicăm. Fapt că le ghicește din când în când ține de partea comună care ne unește dar nu are cum să le știe pe toate. Pentru că, exact cu măsura cu care suntem la fel, suntem unici.
Un alt concept care ajută la gestionarea cu realism a dezamăgirii este pe care eu îl numesc ”lista și magazinul”. Care ilustrează zicala populară conform căreia „nicio fată, oricât de frumoasă, nu-ți poate da mai mult decât are”. Și că se poate întâmpla căteodată să ai de gestionat realitatea dureroasă că „latri la pomul greșit”.
Găsiți aici un test care reflectă gradul de mulțumire cu propria viață, știut fiind faptul că dezamăgirea face casă extrem de bună cu regretul.
Ultimul aspect ar fi cel al auto-dezamăgirii. Ca rezultat al procesului prin care eu ajung la concluzia că „puteam mai bine”. Cel mai important lucru de luat în considerare este că noi suntem prizonierii prezentului, ai momentului acum. Care ne pune la dispoziție o cantitate finită de informații. Avem la dispoziție trecutul dar și el va furniza informații limitate de experiența și de percepția noastră. Problema noastră este că avem de luat decizii acum și iar consecințele se vor întâmpla în viitor. Să te uiți la tine azi și să spui că ai fi putut face mai bine ieri este echivalent cu procesul prin care burtosul care bea bere și mănâncă semințe pe canapea ajunge la concluzia că nefericiții care aleargă 90 de minute după o minge, ar fi putut face mai bine.
Auto-dezamăgirea semnalează deci că există o diferență între ce așteptam de la mine și ce am putut, la un moment dat, să îmi ofer. În loc să îmi trag castane peste capul existențial, e mult mai util să mă gândesc ce m-ar putea ajuta să performez mai bine sau să verific dacă așteptările mele sunt realiste și concret exprimate. Mai ales concret exprimate, pentru că eu am întâlnit oameni care erau dezamăgiti că nu fac „tot ce e omenește posibil” fără să se gândească că pentru a ști dacă ai toate mărgelele, ai nevoie neapărat să știi câte sunt. Perfecționismul devine astfel calea regală către dezamăgire.
Pentru care motiv, iată și testul care să vă evalueza gradul personal de așteptări nerealiste de la propria persoană.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – A fish called Wanda
O comedie pe care s-ar putea s-o fi văzut deja. Pentru mine este în categoria filmelor pe care pot să le văd la nesfârșit și tot râd cu lacrimi. L-am ales nu atât pentru subiect cât pentru o singură scenă. Și, deși eu susțin că merită să vă acordați șansa să vedeți sau (după caz) să revedeți filmul, am zis să fac treaba mai ușoară. Așa că, aici găsiți scena cu pricina care ilustrează distractiv modelul de dezamăgire însoțit de furie.
O carte – Veronika se hotărăște să moară
De vreme ce ne-am distrat la film, e doar firesc să ne luăm în serios la carte. Care carte vorbește despre dezamăgire la superlativ. Adică despre momentul în care ești dezamăgit de propria viață. Mai precis, Veronika este dezamăgită de normalitatea vieții ei. Pentru că nu trăiește nimic special. Nici nenorociri dar nici fericire. Decide să termine cu viața ce părea să nu se mai termine. Tentativa de suicid nu reușește însă și se trezește doar ca să afle că mai are doar puțin de trăit. Și pentru că de data asta, nu numai că nu știa când urma să se termine dar și pentru că viața într-un spital de boli nervoase este departe de a fi monotonă, Veronika învață să exprimenteze emoții și sentimente. Paulo Coelho nu scrie, ci descrie viața și oamenii. Și de data asta, te face să înțelegi că nu există viață monotonă ci doar vieți trăite monoton. Narațiunea ne poartă într-un spital de boli nervoase cu personaje speciale și incitante și ne spune o poveste despre faptul că normalitatea este relativă. Iar acest lucru ne dă dreptul la autenticitate.
De vi se pare mai la îndemână să vedeți ecranizarea cărții, aici găsiți trailerul. Care începe cu întrebarea: „if you would have a second chance at life... what would you change”. Și știți cum e... nu există întrebări indiscrete ci doar răspunsuri...
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Avem două modele de bază. Cel adaptativ – cel care ne face să obținem ce dorim și cel dezadaptativ – adică cel care sfârșeste prin a agrava problema.
De exemplu, dacă devin atăt de anxios (stresul) în drum spre medic pentru a afla rezultatul unor analize (stresorul) și dacă pe drum încep să fac scenarii dramatice și să plâng și apoi decid că anulez întâlnirea (coping) am folosit o tehnica de coping (evitare). Problema e că deși rezolv problema momentan (mă distanțez de stresor), pe viitor nu e în avantajul meu dacă problema mea de sănătate se agravează. Adică tehnica pe care am folosit-o nu e adaptativă. Varianta adaptativă presupune ca, în ciuda stresului, să ajung la medic și să aflu despre ce este vorba.
Oricare dintre noi folosim ambele variante. Eu le numesc tehnica voinicului (coping-ul adaptativ, activ) și respectiv a struțului (de evitare).
Ce face voinicul? Păi, în primul rând, caută soluții. Știe ce poate și nu se sfiește să ceară ajutor (emoțional sau practic) atunci când soluția nu poate fi aplicată de unul singur. Își ajustează așteptările astfel încât acestea să reflecte realitatea. Înțelege că, dacă trece printr-o perioadă grea, are nevoie de relaxare psihică și fizică. Vorbește despre ceea ce i se întâmplă și împărtăsește din greutățile emoționale sau practice. Nu în ultimul rând, își păstrează simțul umorului și capacitatea de reformulare pozitivă (e atent la fiecare mică victorie).
Ce face struțul? Își ține capul în nisipul existenței adică evită stresorul sau neagă existența problemei. Niciunul dintre noi nu poate fi voinic non-stop. Să fac un pic pe struțul mă poate ajuta să îmi trag sufletul înainte de a îmi reîncerca puterile cu viața. Ideea este însă că, singurul mod activ de adaptare este cel în care caut soluții, le pun în practică adică mă uit în ochii realității pe care o trăiesc.
Eu zic că orice pregătire de mai bine începe cu inventarierea mijloacelor pe care le am la dispoziție. Deci, tu ce stiluri de coping folosești?
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Surviving Picasso
Filmul vorbește despre un anumit tip de supraviețuire. Cel de care avem nevoie pentru a face față unei relații de cuplu dificile. Nu știu dacă știați, dar Picasso, pe lângă faptul că a fost un mare pictor, a fost și-un mare fustangiu. Pe lângă acest lucru, era și posesorul unei filozofii bărbătești conform căreia el avea voie să facă tot ce vroia. Treaba femeii era să îl admire și să îl aștepte. Până aici nimic nu-i nou sub soare. Măcar în cazul de față bărbatul în chestiune picta dumnezeiește. Ce este însă interesant de urmărit e diferența dintre cum se adaptează fiecare dintre partenerele lui de relație.
De felul în care fiecare dintre ele reușeste să facă față relației cu Picasso iar, mai apoi, să facă față momentului în care e înlocuită cu noua parteneră, va depinde modul în care I se va aseza viața de după… Picasso. Eu zic că asta demonstrează filmul: faptul că nu stresorul e problema ci modul nostru de cooperare cu acesta.
O carte – Soni
Din nou o carte pentru adulții curajoși. Și amatori de abordari inovative – e prima carte românească cu trailer. Până la urmă vorbim despre stresori și despre cum le facem față.
Soni află că la 26 de ani mai are de trăit 6 luni. Interesant este că, din momentul în care află că o să moară, începe practic să trăiască. Lasă blazarea și plicitiseala deoparte și începe să își pună toate fanteziile și dorințele în practică. Și da, ca orice om care își condimentează viața de fiecare zi cu multă disperare, nu tot ce face e moral, legal sau sănătos.
Mie mi s-a părut că Soni nu este un personaj, ci mai degrabă o stare de spirit. De care avem câteodată nevoie pentru a trece de la tinerețe până la bătrânețe. Cu bunele și relele procesului. Și cu înțelepciunea de a trece mai departe de răscrucea neputinței de a face altfel.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Danit, care a fost cea mai mare provocare în realizarea colecției tale? Ai lucrat la ea 2000 de ore...
Găsirea materialului potrivit și imprimarea hainelor. Inițial am lucrat cu PLA, care este un plastic dur, ce se rupe ușor. A fost greu să creez ceva confortabil din așa ceva. Mi-a luat o lună numai ca să-mi dau seama că e mai bine să lucrez cu FilaFlex. Și a mai fost o provocare să creez haine pentru sute și sute de ore. Cred în viitor, în dezvoltarea tehnologiei și în faptul că oamenii vor inventa imprimante care vor putea realiza piese de 100 de ori mai repede decât cele pe care le folosesc eu acum.
Care a fost primul obiect pe care l-ai creat cu ajutorul unei imprimante 3D?
Jacheta roșie a fost prima piesă pe care am printat-o cu succes, folosind o imprimantă 3D, după ce m-am documentat și am făcut multe probe.
Care este piesa ta favorită a colecției?
Tot jacheta roșie care, de altfel, a fost și cea mai dificilă dintre ele. Sunt atașată de ea pentru că este prima piesă și pentru că strigă "libertate", sentiment pe care l-am simțit lucrând la acest proiect.
Cât timp a durat să realizezi fiecare piesă?
400 de ore fiecare ținută. Jacheta roșie mi-a luat 300 de ore, de exemplu. Și tot procesul m-a costat aproximativ 2500 de dolari, dar pentru materiale am obținut o sponsorizare din partea Recreus, compania care produce FilaFlex, dar și din partea unui magazin local de imprimante 3D, care se numește TechFactoryPLus.
Cât de confortabile sunt hainele imprimate?
Sunt confortabile, dar este o experiență foarte diferită. Nimic din ceea ce ați purtat până acum nu se aseamănă. Pe piele se simt precum o gumă, un cauciuc, sunt maleabile, le poți îndoi cu ușurință. Sper ca în viitor să fie accesibile mai multe tipuri de materiale pe care să le pot folosi, fire din bumbac sau poliester. Materiale cu care industria modei este mai familiarizată.
De ce ar purta cineva haine printate, în locul textilelor clasice?
Bună întrebare. Oamenii sunt mult mai curajoși și experimentează mai mult acum, când vine vorba despre modă. Cred că multă lume își dorește să încerce modele și tehnici noi când vine vorba despre modă, așa că tind să cred că oamenii vor fi deschiși și curioși să testeze acest gen de creații. Și mai cred că în viitorul apropiat, hainele create cu ajutorul imprimantelor 3D se vor simți pe piele precum cele obișnuite.
Spuneai că tehnologia le oferă designerilor mai multă independență în procesul creației. De ce crezi că designerii nu sunt independeți acum?
Designerii se bazeză acum pe anumite tipuri de materiale și modele, la care au acces la târguri. Să spunem că dacă un designer își dorește să creeze ceva, dar nu găsește materialul dorit, atunci nu poate face ceea ce și-a imaginat. Prin ceea ce fac eu, poți inventa toate modelele pe care ți le dorești.
Crezi că ăsta e viitorul modei, să ne creăm haine singuri, acasă?
Dacă tehnologia se îmbunătățește, da!, acesta poate fi viitorul industriei modei. Este ceva grandios! Ar fi costuri de shipping mai mici și, cel mai important, designul în sine se va democratiza, toate lumea va putea desena haine și le-ar putea crea acasă.
Câte imprimante 3D ai folosit pentru a crea întreaga colecție?
Pentru prima mea colecție am folosit 6 aparate care au lucrat non-stop.
Dacă ar fi să vinzi o piesă din colecția ta, cât ar costa?
De pildă, jacheta Liberte ar costa vreo 3000 de dolari, pentru că am lucrat la ea 300 de ore.
Care este umătoarea ta provocare?
Momentan îmi doresc să creez o linie de costume de baie. Va fi un hibrid. Voi combina fibra clasică și materiale realizate cu ajutorul imprimantelor 3D.
Care este deisgnerul tău favorit?
Oliver Rousteing de la Balmain și Iris Van Herpen. Balmain creează materiale trendy și unice, extrem de fine și dezirabile. Van Herpen mă fascineză și mă inspiră.
Ce te inspiră?
Mă inspiră lucrurile din jurul meu, fotografiez sculpturi și arhitectura complexă pe care o văd în Tel Aviv și acum, când călătoresc cu colecția mea, mă inspir din ceea ce văd prin lume.
Foto: Daria Ratiner
Iată procesul de creație al colecției de haine realizate de Danit cu ajutorul imprimantelor 3D.
Biroul experimental al lui Danit. Pentru colecția sa a folosit imprimante Witbox.
Pentru colecția sa de 5 piese, designerul a folosit 6 imprimante care au lucrat non-stop.
Când era aproape gata pentru prezentarea de modă, Danit a printat pantofii.
Prima piesă pe care a creat-o a fost jacheta "Liberte", pe care a imaginat-o folosind software-ul Blender.
Schițele care s-au transformat în colecție după mai bine de 2 000 de ore de muncă.
Colecția finală, realizată de Danit exclusiv cu ajutorul imprimantelor 3D.
What was the biggest challenge in making a 3D collection? It took you over 2000 hours...
It would be finding the right material to use and the time, how long it takes to print the clothes. Initially I only worked with PLA, which is a hard and breakable plastic. It was really hard to make anything comfortable with that. It took me a month to figure out the right way to do it with FilaFlex. And when printing clothes it takes about hundreds and hundreds of hours to make but I believe in the future, when the technology advances, people will be inventing new printers that can print 100 times faster compared to what I use now.
What was the first object in 3D print you've made?
After all the research and experimenting with samples, the red jacket was the very first successful piece I’ve printed/made using a home 3D printer.
What is your favorite piece of the collection?
The red jacket is my favorite piece and it was also the most challenging piece. I am emotionally attached to it because it was the first one I made and because it says "LIBERTE" on it which means "freedom" in French, which is what I felt, freedom, while working on this project.
How long did it take you to create each garment?
It took 400 hours per outfit. The red jacket took 300 hours for example. The whole process cost me around $2500 USD, but I got sponsored for a lot of the materials by Recreus the company who does FilaFlex, and also by a local 3D printing store called TechFactoryPlus.
How comfortable are the 3D-printed clothes?
It still feels comfortable but it’s a completely different experience. My clothes feel like nothing you’ve felt before. The garments feels like rubber and you can bend with ease or be flexible about it. Hopefully in the future we will see more materials available for 3D printing, textiles made from cotton or polyester. Materials that are more familiar with fashion.
Why would someone wear 3D-printed clothes instead of classic textile?
Good question. People right now are very adventurous and experimental when it comes to fashion. I think a lot of people are willing to try new designs and techniques when it comes to clothes so I believe people will respond to this kind of fashion positively and excitedly. And I think in the near future, 3D printed clothes can feel like regular textile.
You said technology will help give designers more independence in the creation process. Why do you feel designers are not independent now?
Designers now rely on the different types of fabric and patterns that they can get their hands on in the market. Let’s say if this particular designer wants to make an outfit but cannot get the desired materials then he cannot make what he has envisioned. With my process you can create and invent all the patters and designs you desire.
Do you think this could be the future of fashion, writing at home your own clothes?
If the technology does improve, then yes, this could be the future of the fashion industry. The magnitudes are huge. There will be less shipping costs and most importantly the democratization of design anyone could design clothes. And most importantly you can print it in your home.
How many 3D printers did you use for the entire collection?
For my first collection I had about 6 printers working non-stop 24/7.
If you were to sell one piece of the collection how much will it cost?
The Liberte Jacket for example would be around $3000 because it tooks 300 hours to make.
What's your next challenge?
Right now my next challenge is that I want to make a swimsuit line. It is going to be a hybrid. I will combine fabric and 3D printed textiles.
What's your favorite fashion designer? And your industrial designer?
Olivier Rousteing from BALMAIN and Iris Van Herpen are my favorite designers. BALMAIN makes unique and trendy textiles, which are extremely fine and desirable. Van Herpen's work is always fascinating to me and inspiring.
Where do you find your inspiration?
I take inspiration of the things that surround me, my environment so to speak. I take pictures of complex architectures and sculptures around my urban life in Tel Aviv and now when I’m travelling with my collection I’m getting new inspiration around the world.
Foto: Daria Ratiner
The process. How Danit Peleg 3D-Printed a 5-piece fashion collection at home.
Her experimentation desk. She used Witbox printers.
Danit had about 6 printers working non-stop 24/7 for the entire collection.
Danit wanted the models to wear 100% 3d-printed materials - including the shoes.
The first piece the designer focused on was the "LIBERTE" jacket. She modeled it using a software called Blender.
It would take more than 2 000 hours to print the collection.
A 5-piece fashion collection entirely 3D-printed using home printers.
Bogdan Mirică, regizorul filmului "Câini", ridicând Trofeul Transilvania.
Teatrul National din Cluj.
Restaurantul Casa Boemă.
1955, Veneția, Canal Grande (Marele Canal).
1960. Sophia Loren jucând-o pe Epifania Parerga în filmul 'The Millionairess', regia Anthony Asquith.
1950.
Aprilie 1959. New York.
1954, Festivalul de Film de la Cannes.
1960.
1965.
1965.
1950.
1958. Sophia Loren și Cary Grant (1904 - 1986), partenerul ei în filmul 'Houseboat'.
Imagine din filmul "Marriage, Italian Style".
1960, în filmul 'It Started In Naples'.
1965.
1966. Sophia Loren în filmul 'Arabesque', de Stanley Donen.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
Sophia Loren alături de Mădălina Ghenea, care i-a înmânat premiul și Tudor Giurgiu.
Cine este actrița dumneavoastră preferată?
Înainte să vă răspund, trebuie să iau în considerare munca depusă de acest actor sau actriță. În spatele unei actrițe preferate este multă muncă obositoare. Eu am muncit enorm, sacrificându-mi fiecare zi încă de când aveam 15 ani. Să fii actor e o misiune, e ceva cu adevărat dificil.
Ce părerea veți despre filmul românesc? Ați accepta un rol într-o producție românească?
De obicei le vedem la vedem la televizor, în cadrul festivalelor. Uneori sunt cele mai bine făcute din lumea cinematografiei. Acum nu mai sunt adolescentă, cred că, înainte de a spune "Da!" unui rol, trebuie să mă gândesc foarte bine, pentru că vreau să fac ceva care mi se potrivește. Ar trebui să fie o operă de artă. Dar, da, aș lua acest lucru în considerare, orice actor ar face la fel.
Când v-ați dat seama că sunteți celebră?
În momentul în care te consideri o celebritate, cariera ta s-a încheiat. Trebuie să te gândești mereu la faptul că ți se întâmplă un lucru miunat și că ai tot timpul de învățat. Crești pas cu pas. Nici măcar atunci când ai un Oscar nu știi că ești faimos.
Foto: Chris Nemeș 
2, Câini, regia: Bogdan Mirică
De ce vreau să-l văd? Pentru că este singurul film românesc din competiția TIFF și debutul lui Bogdan Mirică, scenaristul și co-regizorul serialului HBO, Umbre. Thriller-ul, proiectat în premieră la Cannes în secțiunea Un Certain Regard, are premiera națională la Cluj.
Despre ce e vorba. Traseul unui tânăr care ajunge într-un sat izolat din Dobrogea, unde devine, treptat, martorul unor evenimente ciudate. În rolurile principale îi veți revedea pe: Dragoș Bucur, Vlad Ivanov și Gheorghe Visu. (În Competiție)
Proiecție: Vineri, 03.06., ora 19, Cinema Florin Piersic
3. The Show Of Shows, regia: Benedikt Erlingsson
De ce vreau să-l văd? Pentru că primul interviu pe care l-am făcut după ce am intrat la Jurnalism a fost cu cea mai în vârstă dresoare de lei din România (avea 70 și ceva de ani atunci) și mi-a înghețat inima când am văzut-o în cușca leilor (căci erau doi, nu unul). În plus, m-a fascinat întotdeauna lumea circului și iluzionismul.
Despre ce e vorba. The Show of Shows este un documentar despre un secol de circ, vodeviluri și bâlciuri. Un montaj cu imagini de arhivă rare și ciudate cu acrobați, clovni, canguri care boxează și maimuțe care biciclesc. Un freak show destul de straniu de privit.
Proiecție: Vineri, 03.06., ora 21:15, Cinema City Iulius 4
4. Chevalier, regia: Athina Rachel Tsangari
De ce vreau să-l văd? Este o comedie spumoasă și absurdă cu și despre bărbați, pe care nu o poți rata. Poate că nu o să-i întelegi mai bine, dar măcar te vei amuza pe seama jocurilor și orgoliilor bărbaților.
Despre ce e vorba. O aventură tipic masculină. Șase bărbați, un iaht de lux, Marea Egee. Pescuit, mâncare bună și distracție pe jet ski-uri. Ce fac șase bărbați când se trezesc în aceeași barcă? Intră în competiție, desigur. Cine are dreptate, cine-i cel mai mare și mai tare... Așa intră toți în jocul, "cel mai bun la orice". Filmul a fost inclus și în competiție la Locarno. (În secțiunea Supernova)
Proiecție: Sâmbătă, 04.06, ora 22, Cinema City iulius
5. Love Exposure, regia: Sion Sono
De ce vreau să-l văd? Este cel mai premiat film al lui Sion Sono, recompensat cu Premiul FIPRESCI la Berlinale 2008, dar și cu altele.
Despre ce e vorba: Sion Sono examinează dragostea, ura, religia, sexul și violența în trilogia Hate, din care face parte și această peliculă: Love Exposure (2008), Cold Fish (2010) and Guilty of Romance (2011). Călătoria este o satiră religioasă care îl are în centru pe fiul unui preot fanatic, care decide să păcătuiască temeinic...
Ce spune regizorul despre demersul lui artistic? "A fost o filmare foarte grea, am filmat în natură, cu multe animale și cascadori... Am avut de toate." (Bogdan Mirică)
Proiecție: Duminica, 05.06., ora 16, cinema Arta
Ce așteptări am de la TIFF?
Puține ore de somn, filme bune, oameni faini (că doar suntem la Cluj), niște bule de Prosecco și, în pauzele publicitare, tipsuri de frumusețe pe AVON Space, ca să arăt ca un star de cinema. 😊
Pe curând,
xoxo
Culmea este că, dacă eu am o părere proastă despre mine voi tinde să supraapreciez termenul de comparație. Adică cei din jurul meu vor deveni mai buni doar pentru că eu nu sunt pe cât de bun cred eu că ar trebui să fiu.
Să luăm o foaie de hărtie. O să vă rog să scrieți pe ea care sunt primele cinci persoane care reprezintă modelele voastre de comparație și, pentru fiecare dintre ele însușirea cea mai importantă, cea pe care ați dori și voi să o aveți. Apoi o să vă rog să vă gândiți ce evidențe (pro și contra) aveți despre exercitarea însușirii cu pricina. Să dau și un exemplu. Să presupunem că prima persoană pentru mine ar fi tata, iar trăsătura ar fi curajul. Câte și ce împrejurări îmi amintesc în care tata a fost curajos și câte în care i-a fost teamă? Ideea este că tindem să reținem doar ce ne interesează din viața oamenilor care ne servesc drept comparație. Și culmea este, că un om, oricare om, e imperfect. Ceea ce face imposibil ca un om să poată fi doar curajos sau doar inteligent o viață întreagă.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Iron Man III
Filmul e genial. Nu, nu glumesc. E GENIAL. Da, știu, e prost dar, GENIAL. E drept, n-o să mă strădui să scriu mult pentru că nu am ce. Dar oameni buni, atăt am să vă spun. Iron Man III are atacuri de panică. Pe bune, dacă nu mă credeți – by all means – vedeți filmul. Din cele ca la carte. Cu hiperventilație și tot tacâmul. Adică unde puteam găsi eu o ilustrare mai bună pentru dictonul conform căruia „cel mai puternic om cu care te compari e doar un om pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Atât era de zis. Deci, cum ziceam, filmul e prost dar GENIAL.
O carte – Cincizeci de umbre ale lui Grey
De data asta, mi-a cam tremurat mâna când am scris despre carte. Avertismentul? Este o carte proastă. Cinstit? Extrem de proastă. Dar, în același timp, este o carte care s-a vândut în peste o sută de milioane de exemplare (100.000.000). Unul dintre exemplare este al meu. Eu una am cumpărat-o exact din cauza asta. Pentru că se vânduseră deja 99.999.999 de exemplare. 99.999.999 de exemplare de literatură proastă. Mi s-a părut interesant să înțeleg care sunt clișeele care determină vânzarea cărții? Ce anume noi, cei de cumpărăm cartea, găsim acolo și ne-am dori să avem și noi, iar cartea ne permite să evadăm un pic într-o bucățică de realitate (fictivă ce-i drept), în care găsim ce ne dorim. Adică, de vreme ce nu oferă nicio experiență literară sau intelectuală, ce naiba trezește cartea asta în noi de se vinde? Nu sunt singura care și-a bătut capul cu asta... Cartea a născut dezbateri despre ce-și doresc femeile sau despre ce anume ar trebui să înțeleagă bărbații despre femei. Ce anume lipsește din imaginea de sine a celor care cumpără cartea și cu ce anume ideal ne răspunde povestea? Și ce anume e rușinos în ce ne lipsește și găsim acolo, de vreme ce toți spunem că e proastă și totuși continuăm s-o cumpărăm?
Am găsit chiar și o pledoarie despre motivele pentru care bărbații ar trebui să citească romanul cu pricina. Ce spune omul acolo că își doresc femeile poate fi adevărat, deși nu e obligatoriu. E drept că nu înțeleg cum a dedus asta din carte...
Dar să revin. Avem o tânără virgină care nimerește pe mâna unui bărbat frumos, bogat, dotat și, culmea, cu gusturi sexuale „condimentate”. Adică lipsa de experiență sexuală și neajutorarea de la începutul vieții se întâlnesc cu siguranța de sine validată social și cu sofisticarea. E interesant de remarcat că realitatea studiilor serioase ne comunică exact contrariul. Femeile tind să devină din ce în ce mai independente financiar și social iar bărbații din ce în ce mai nesiguri de rolul lor în cadrul unei relații. Adică inversul imaginii proiectate de carte. Oare să ne atingă cartea în locul în care ținem nostalgia despre imaginea de sine a femeii care are nevoie de protecție și de experiența de viață (superioară) a bărbatului? Adică să ne fie dor de locul în tramvai și de vulnerabilitate? Care mai este astăzi imaginea de comparație care reflectă femeia ideală? Și cât de atractivă o fi pentru femeia de azi imaginea bărbatului atotputernic (sexual, social și financiar) pe care îl îmblânzește femeia neexperimentată, inocentă și îndrăgostită?
Mi-ar fi plăcut să știu câți bărbați au cumpărat cartea și ce au crezut despre ce au citit. Or fi apreciat clișeul vintage al femeii gata de sex oricând și fără termen de comparație? Sau or fi invidiat validarea socială, sexuală și financiară a personajului masculin?
Mie nu mi-a plăcut cartea pentru că mi s-a părut compet penibilă și, practic, imposibil de pus în practică. Ce spune asta despre mine? Eu am aflat răspunsul la întrebare. Așa se face că o carte proastă a devenit - culmea -, utilă. De unde și concluzia că dezvoltarea personală nu are legătură cu ce faci sau ce citești, ci cu concluziile la care îți bați capul să ajungi.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Haideți să vedem și ce tipuri de conflicte avem – (1) intrapersonale, (2) interpersonale, (3) inconștiente.
Conflictele intrapersonale sunt „ale mele cu mine”, adică conflictele interne care intervin ca urmare a unui conflict intern de interese dintre două motive sau obiective pe care vreau să le ating în același timp. Există și aici mai multe subtipuri.
Conflictul între două lucruri bune, adică atunci când am de ales între două opțiuni ambele, cu valențe pozitive – de exemplu, atunci când am două oferte de job, ambele la fel de bune și nu știu ce să aleg. În exemplu cu ofertele de serviciu nu se lasă cu mare deranj pentru că odată ce am ales o variantă, cealaltă scade în importanță. Dar ce mă fac dacă, de exemplu am de ales între a fi cu cineva și a-mi face părinții fericiți. În cazul acesta, conflictul intern se experimentează ca o „rupere în două”, pentru că orice aș face am de pierdut și, orice câstig, tot nemulțumit sunt.
Conflictul între două lucruri rele, adică atunci când am de ales răul cel mai mic, mă pune în situația de a mă simți „obligat” să aleg ceva nu vreau. De exemplu, aș putea crede că am de ales între somaj și menținerea unui job care mă scoate din minți. Tipul acesta de conflict declanșează, de multe ori, comportamente de evitare. Dacă ne referim la exemplu de mai sus, pot ajunge să evit să mă gândesc la ce job dezgustător am cu ajutorul alcoolului. Tot acest tip de conflict determină și amneziile selective. De exemplu, dacă am fost abuzat de părinte, am de ales între a considera părintele declasat și a înceta să-l iubesc sau de a-l iubi în continuare și a accepta comportamentul. Dacă uit ce s-a întâmplat, evit să fac alegerea și conflictul este, cel puțin aparent, rezolvat.
Alt subtip este acela al conflictului dintre dragoste și ură. Adică atunci când vreau să fac o alegere dar nu-i vreau și unul dintre dezavantaje. Adică de exemplu, dacă vreau să mă căsătoresc, dar nu vreau și una dintre constrângerile vieții de cuplu (fidelitatea, să zicem). Sau dacă am o ofertă pentru un job foarte bine plătit, dar nesigur.
Ultimul subtip, este acela al alegerilor multiple, când conflictul se iscă din valențele multiple, atât pozitive cât și negative ale alegerii. Adică să spunem că, dacă mă implic într-o relație voi avea parte de afecțiune și dragoste dar asta presupune că trebuie să renunț la jobul meu bine plătit și la o carieră de succes (pentru că nu sunt acasă mai mult de trei luni pe an).
Deducem din cele de mai sus că, în cazul conflictului interior, baza de plecare este exercitarea alegerii. De asta e nevoie de autocunoaștere și de exersarea auto-sincerității. Pentru că sunt singurele două ieșiri onorabile din conflictele interioare. Ieșirile neonorabile sunt cele către alcool ori alte tipuri de dependențe sau către tulburari de dispoziție (cel mai frecvent depresie).
Și așa ajungem la conflictele interpersonale, adică cele dintre mine și ceilalalți participanți la traficul existențial.
Spuneam la început că ajunge să nu te cerți cu alții ca să poți declara cu mâna pe fundiță că nu ai conflicte interpersonale. Un conflict despre care nu vorbești e doar unul pe tăcute, nu unul care nu există. Și, apropo, tot te vei certa, doar că pasiv-agresiv. Ceea ce ne duce către axioma, de data asta reală, că nu conflictul determină sfârșitul unei relații ci evitarea conflictului. Într-o relație de durată (și nu mă refer doar la cea de cuplu) nu există lucruri prea mici de dezbătut. Există doar lucruri mici și neadresate care ajung să se facă suficient de mari încât să răstoarne căruța relațională.
De regulă, motivul pentru care ne ferim să aducem vorba despre lucrurile mici este „nu vroiam să stric buna dispoziție”. Oameni buni, insist (nu de alta dar am mai spus), doar două emoții dintre cele opt (de bază) posibile sunt pozitive. Restul sunt negative (așa le categorisim noi) și una neutră. În plus, un om care e doar mulțumit și fericit non-stop, suferă de manie și are de mers la psihiatru. Este deci foarte în regulă să fim și triști sau furioși sau dezgustați sau vinovați. Oricare dintre emoțiile aceastea are nevoie de conflict pentru a nu se consolida într-o tulburare de dispoziție. Ne ferim deseori de emoții pentru a ne feri de consecințele trăirii lor și uităm să ne gândim la cele generate de netrăirea (vezi blocarea lor).
Fuga de conflict mai apare dintr-o echivalență greșită – conflict = ceartă. Conflictul și cearta sunt două lucuri diferite. Primul semnalează o diferență de opinie. Cearta este doar una dintre modalitățile de a reacționa în fața unui conflict. La fel de bine, un conflict se poate rezolva și colaborativ. Adică făcând alegerea de a găsi o soluție alternativă și acceptabilă pentru ambele părți. De regulă, ajungem la ceartă doar pentru că nu vorbim la timp sau pentru că nu căutăm soluții, ci vrem să plătim polițe. Lucru omenesc, de altfel.
Ultimul tip de conflict este cel inconștient. De regulă, un conflict reprimat sau evitat se va retrage în intimitate, adică acolo unde nu mai pot ajunge la el. De vreme ce l-am pus bine, nici nu mai am cum să îl rezolv. Ceea ce nu îl scutește să facă alegeri pentru mine. Sau să facă alianțe cu experiențele mele de viață. Prinde forțe și începe să aibă urmări. Vise dubioase, gafe, lapsus-uri selective sau comportamente (bruxism, de exemplu), pe care nu mi le pot explica rațional, toate acestea pot fi semnele unui conflict pus la păstrare.
Ideea de încheiere ar fi că, de ori ce fel ar fi ele, conflictele au nevoie de adresare și de rezolvare adică de închidere prin găsirea unei soluții conștiente și acceptabile. Și unde e conflictul e și soluția și responsabilitatea rezolvării. Așa că nu avem de ce aștepta să ni le rezolve alții.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – The Fifth Element
Un film pe care sunt aproape sigură că l-ați văzut. Un SF de excepție. Mie întotdeauna mi-au plăcut filmele care par să transmită că viața e simplă. În sensul că tot ce ai avea de făcut e să alegi între bine și rău, pentru ca binele să învingă întotdeauna. Doar că, la fel ca și în viața de toate zilele, dacă sunteți puțin atenți nici chiar filmele nu reușesc să pună în practică principiul. Vă invit să numărați câte conflicte, de toate felurile găsiți în film. De la cele interpersonale, că doar e vorba despre extratereștrii rău intenționați, până la bietul de Bruce Willis care are de ales între frumusețea Millei Jovovich și job-ul lui total neatractiv dar obligatoriu. Nu mai vorbim de reprimări pentru că, după ce facem cunoștință cu mama eroului principal din film, ne prindem de ce a vrut să fie salvatorul lumii cu orice preț.
O carte – Metamorfoza
O carte de Kafka. O nuvelă, mai exact. Un alt fel de Kafka, mi se pare mie. Metamorfoza este povestea lui Gregor Samsa care se tranformă peste noapte într-un gândac de dimensiuni umane. Brusc, fără notificări și fără explicații. De altminteri nimeni nu încearcă să afle care este cauza. Familia se prinde de identitatea gândacului și după o oarecare panică justificată, acceptă să-l hrănească. Obișnuit să fie cel ce întreținea familia, Gregor, acum gândac, ajunge o povară. Gândac dar conștient, trăiește drama tranformării. Kafka aduce elemente din viața lui reală – a fost silit de tată să-și ia o slujbă pe care n-a dorit-o (și s-a simțit ca un gândac nepuntincios) și a avut o soră care i-a înșelat așteptările.
Să fie deci, metamorfoza, o metaforă pentru ilustrarea efectelor conflictului intern? Între dorința de a dispărea și cea de a fi acceptat? Sau poate reflectarea dorințelor neaaceptabile prin comnparație cu așteptările morale ale oricărui om? Sau pur și simplu ilustrarea sentimentului pe care-l lasă viața trăită cum vor alții și nu cum dorești, adică proprietarul ei?
Kafka e... Kafka. Este deci unic, irepetabil și lasă loc de orice interpretare. Și doar el putea scrie o nuvelă în care inveștești o oră în citit și restul vieții tale gândindu-te și învățând din ea.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
La showroom-ul designerului Maria Lucia Hohan.
Postarea MIllei Jovovich de pe Insta, în drum spre Cannes.
Pe Covorul Roșu, Roxanei i s-a părut o veșnicie, mie un flash. Intens. Aproape copleșitor. Reflectoare, sute de fotografi, mii de priviri ațintite, sute de invitați și de spectatori cu care împarți o energie senzațională. Briza de pe Croazetă ne-a ciufulit coafura, organizatorii ne-au invitat stăruitor să intrăm (nu poți zăbovi prea mult pe Red Carpet, dacă nu ești Nicole Kidman), visele ni s-au părut mai ușor de atins. Covorul Roșu are ceva magic. Când pășești pe el, te simți cea mai bună actriță a filmului în care tu joci rolul principal. E marele premiu.
Pe urmă tendința o să fie să îi spună de ce crede ea că face asta. „Nu-ți pasă”, „Crezi că sunt o servitoare”, „Ți-e lene”, „Televizorul contează mai mult pentru tine” și altele asemenea.
Intrat in boxa acuzaților, el o să aibă trei alternative: să protesteze, să contraatace sau să o ignore. Va protesta, dacă pâna la urmă îi pasă dar nu-i place să îl ducă sau dacă pur si simplu a uitat. Dacă se simte atacat, va contraataca, de regulă cu alt reproș. Sau dacă urmează emisiunea preferată la TV, va ignora conflictul sperând că asta îi dă sanșa să vadă totuși emisiunea.
Comunicarea conflictuală tinde să se bazeze pe reproșuri. Reproșul are următoarele caracteristici: începe cu „tu” (adică se referă la celălalt), conține o acțiune și o acuzație (celălalt face sau crede). Are ca rezultat fie intrarea in apărare a acuzatului (atitudinea defensivă), fie contraatacul.
Tema o să se bazeze pe filmul de mai jos. În timp ce vă distrați puteți să urmăriți unde se poate ajunge dacă, în loc să spun ce simt și ce înseamnă pentru mine ce se întâmplă, mă mărginesc doar la reproșuri.
Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro
Un film – Războiul Familiei Rose
Un film clasic. O comedie neagră. O diagramă perfectă a conflictului de cuplu de la începuturi și până la finalul lui absurd. Un fel de training de comunicare și de cuplu bazat pe “așa nu”. Pentru că dincolo de hohotele inerente de râs, râsul cu pricina nu prea e râsul tău pentru că, dacă te-ai certat măcar o dată, te cam regăsești în ceea ce se întâmplă cu cei doi. Așa cum spune Danny de Vito, când un cuplu începe să țină scoruri este începutul sfărșitului.
Eu îl mai dau ca temă pentru cupluri. Pentru că filmul te ajută să înțelegi că dragostea e esențială dar nu suficientă și că un început frumos nu e o piedică în calea unui sfârșit de groază. Și mai ales pentru că îți prezintă, satiric și exagerat, toți pașii prin care ajungi în locul de unde nu te poți întoarce. Simbolic, cuplul comunică corect doar la sfărșit și agățat de lustră. Doar că pe vremea când fac asta, un fir (chiar și de candelabru) e prea puțin pentru sustinere. Eu zic că ne putem distra și învăța. Nu că n-aș mai greși și astăzi (spun asta mai ales pentru că soțul meu e abonat și el) dar pentru că dacă greșesc acum mai rar este și pentru că am văzut filmul și am învățat din el.
O carte - Femeile vin de pe Venus, bărbații vin de la băut
Cartea este de fapt o colecție de articole. Un fel de dialog în care doi ziariști, un ea și un el, își dau replici unul altuia. Temele sunt amuzante și evident bazate pe clișeele pe care, într-un fel sau altul, le regăsești în viața de toate zilele a unui cuplu. Asta doar dacă ai simțul umorului și nu te iei prea în serios. Cam ca atunci când te uitai la Bundy și întreaga lui familie.
Eu zic că, deși lectura nu e academică, face o mare treabă. Normalizează multe dintre micile chestii care ne calcă pe nervi în viața comună de toate zilele. Și îți oferă avantajul că poți râde în timp ce, măcar câteodată, te pui și în pantofii celuilalt.
Eu cred dacă am avea mai mult umor în cuplu, am râde mai mult și am divorța mult mai puțin.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Și-acum și tema. Să calibrăm balanța „da” și „nu”. Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect. „White balance”-ul fotografiei devine astfel balansul de „Da-Nu”. Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?... Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?
Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro
Un film – Yes Man
În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”. Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte. Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul că ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.
Să vedem... Avem un om care spunea tot timpul „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință, urmările erau doar în mintea lui. Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens. Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.
Pare o poveste cam tâmpită? Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.
Oscar și Tanti Roz
Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time. Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate. Deja emoționați și vulnerabili?... Probabil, dar oare de ce?
Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești. Că vulnerabil nu ești când te uiți la moartea ta ci, cel mai vulnerabil devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi. Că important este ce faci și cum, nu cât durează. Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.
Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
3. De ce e bine să faci mișcare
Când slăbești pierzi întâi apa, apoi masa musculară și abia la sfârșit grasimea. Când te îngrași în schimb, „câștigul” este exclusiv în grăsime, iar asta influențează atât aspectul fizic, cât și metabolismul, pentru că mușchii consumă energie, iar grăsimea nu. Dacă ești o veterană a curelor de slăbire fără să faci mișcare fizică, este posibil că proporția de grăsime din corp să fi crescut chiar dacă numărul de kilograme pe cântar rămâne același.
4. Efectul yo-yo
Cea mai sigură cale de prăbușire a metabolismului este cura de slăbire drastică, altfel spus, înfometarea. Cu cât vom mânca mai puțin, cu atât corpul nostru va înțelege că e criză și că trebuie diminueze cheltuielile și să funcționeze cu mai puțin (parcă ați mai auzit asta undeva, nu?). Bineînțeles că vei slăbi dacă în loc de 1.500 de calorii pe zi mănânci 700, dar dacă repeți figura, e posibil ca metabolismul tău să nu revină la normal și să fii nevoită să trăiești toată viața cu 700 de calorii pe zi doar că să nu te îngrași... nici vorbă de slăbit!
5. Bărbații slăbesc mai ușor decât femeile
Știu, viața e nedreaptă! Datorită numărului mult mai mic de celule adipoase și a cantității mai mari de țesut muscular (1 kg de mușchi arde 20 de calorii/ zi în stare de repaus, iar bărbații au în medie 8-9 kg de mușchi în plus). Procentul de grăsime din corpul unui bărbat este de 10-20%, în timp ce la o femeie este de 20-30%.
6. Mușchii și slăbitul
Mușchii consumă energie, în timp ce țesutul adipos o înmagazinează sub formă de grăsime. În concluzie, cu cât cantitatea de masă musculară va fi mai mare, cu atât vei arde mai multe calorii, chiar și atunci când te odihnești. De aceea este sportul atât de important în ecuația slăbirii și a menținerii, pentru că îți poate schimba compoziția corporală.
7. Nu exclude grăsimile din meniu!
Refrenul “fără grăsimi” e cunoscut și pare să fie cheia slăbitului, dar nu este așa! Ține grăsimile la cel puțin 20% din caloriile totale pentru a evita prăbușirea hormonală. O cantitate prea mică de grăsimi în dietă poate duce la accese de foame, scăderea nivelului energetic, scăderea cantității de testosteron la bărbați, tulburări hormonale la feei, folosirea proteinelor din mușchi și din piele că sursă de energie.
8. Renunță la zahăr
Consumul mare de zahăr acționează că un drog asupra organismului! Dacă vei renunța brusc la dulciuri (inclusiv la fructe) e posibil că într-o primă fază organismul să între într-un minisevraj și să fii nervoasă, irascibilă, fără vlagă. În timp simptomele dispar. E preferabil ca în aceste perioade să nu renunți la pâine, orez, paste integrale. Atunci când vrei să slăbești trebuie să ai grija ca glicemia să fie constantă.
9. Bea apă când ți-e foame
La nivel de percepție, foamea se confundă deseori cu setea, așa că ar fi util ca atunci când ți se pare că îți este foame să bei un pahar mare cu apă. S-ar putea să constați că, de fapt, îți era sete.
10. Caloriile sunt diferite
Caloriile trebuie diferențiate din punct de vedere calitativ. Cele care provin din legume și fructe nu au același impact metabolic precum cele care provin din alimente rafinate. De exemplu, dacă mănânci 25 g de bomboane (aproximativ 150 de calorii), organismul tău va stoca totul sub formă de grăsime, pe când dacă mănânci o cantitate de 6 ori mai mare de mazăre, efectul nu va fi identic, deși conțin același număr de calorii. Nu cred că trebuie să devii sclavul numărării caloriilor așa cum nu cred foarte tare nici în formulele de calcul ale greutății ideale. Poți să arăți și să te simți bine la o greutate care nu se încadrează în tabelele depășite de realitate provenite de multe ori de la societățile de asigurare. Oglinda este cel mai bun indicator iar formula e simplă: îți place sau nu ce vezi în ea.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
Al doilea se numește “profeția auto-împlinită” și funcționează prin selecționarea din realitate a acelor elemente care îmi demonstreză axioma. Adică, dacă eu cred că viitorul spune că o să fie bine și la vară cald, voi fi atent la florile de primăvară care au apărut deja, la mărțisoare și la toate cele ce merg bine în viața mea.
Și am uitat, nu avea importanță nici gura de cafea, nici număratul pân’ la zece. Ritualul însă (adică o secvența prestabilită în care trebuie să se întâmple lucrurile) contează. Nu la ce-am crede (adică la influențarea viitorului) ci doar la concentrarea atenției.
Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro
Un film – Deschide ochii
De data asta, un film incomod de văzut. Nu pentru că nu ar fi foarte bun, ci pentru că percepem anxietatea ca fiind incomodă. Dar eu zic că merită… Să vedem cum ne construiește regizorul anxietatea. Mai întâi ne duce către frica de desfigurare. Cesar are un accident și se transformă dintr-un tip mai mult decât atractiv într-un „monstru”. Fața este cartea noastră de vizită, modul de integrare socială cel mai primar, primul lucru pe care îl vedem la o persoană.
Apoi urmează o altă frică, la fel de primară. Frica de a lua decizii greșite, sau de a face lucruri pe care nu le pot repara. Personajul va fi desfigurat ca urmare a unui accident produs deliberat de o femeie geloasă că aventura sa de o noapte era doar atât, o aventură de o noapte. Urmează intrarea în scenă a următoarei frici: teama de pierdere a controlului. Pentru că personajul intră intr-un scenariu în care pierde complet controlul, devine confuz și nu înțelege ce se întâmplă, de ce a ajuns acuzat de crimă, într-un penitenciar pentru deținuți cu boli psihice.
Mai departe filmul are o turnură magistrală pentru că explică totul într-un mod neașteptat. Cesar, pesonajul principal, contribuia semnificativ la realitatea subiectivă pe care o trăia, adică ar fi putut trăi un vis, dar alegea să trăiască un coșmar. Nu vreau să spun mai mult pentru că ce rost mai are să vezi un film dacă știi în detaliu ce se întâmplă. Am dezvăluit că a avut ca scop să explice cum ajungem anxioși pentru că, de regulă, o frică înțeleasă devine mai puțin intensă. Mie filmul mi-a vorbit despre frica de a nu fi acceptat pentru cine ești sau ai devenit, despre faptul că suntem cei care suntem, responsabili de realitatea noastră și despre curajul de a lupta pe care îl primim la naștere, odată cu prima răsuflare.
O carte - Gargui
Îmi aduc aminte cum am facut cunoștință cu Gargui într-o seară de vară, la casa de munte a unei foarte dragi prietene. Era cartea pe care și-o adusese ea pentru weekend. Eu eram în sesiune, așa că venisem să învăț în liniște. Am deschis-o prima dată vineri seara, la un pahar de vin. Nu mai știu ce a citit prietena mea, dar știu că nu cursurile pe care trebuia să le citesc eu. Nu am mai lăsat cartea din mână decât la ultima pagină. Ei i-am cumpărat una nouă.
În fine, hai să începem cu ce anume este un gargui. Am vrut să încep cu definiția pentru că tocmai asta face cartea remarcabilă, neprevăzutul. Începe de la destinul unui orfan ajuns actor de filme pentru adulți, trece prin accidentul de mașină al acestuia soldat cu arsuri cumplite și sfârșește cu o poveste de dragoste care implică o sculptoriță specializată în garguie. Povestea trece de la tragedie la satiră, de la real la fantastic, de la realism la nebunie. Pentru că actorul de filme pentru adulți devine invalid și lipsit de posibilitatea de a mai fi adult. Pentru că, odată ajuns acolo se îndrăgostește de o sculptoriță cu schizofrenie care crede într-o poveste fantastică jucată de personaje care se reîncarnează de generații pornind din Evul Mediul. Pentru că ajunge să o iubească și să o protejeze, în ciuda faptului că la prima vedere ea este cea care îl salvează.
Dincolo de personajele sale extrem de pitorești, cartea este ilustrarea vieții umane în sensul că începutul nu are legătură cu sfârșitul, cele mai frumoase povești de dragoste sunt nebunești, iar cel mai mare inamic este neprezăzutul. Nu mai rămâne decât să vă avertizez că e o carte de care nu te apuci dacă ai de făcut chestii urgente. Pentru că urgența va deveni relativă și va prima nevoia de a afla unde te duce următorul paragraf.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Mai mult au fost diferențiate și planurile de experimentare a timidității, adică cel cognitiv (auto-evaluarea negativă), afectiv (de exemplu, anxietate crescută), fiziologic (de exemplu, puls ridicat) și comportamental (evitarea interacțiunii sociale sau imposibilitatea de a răspunde adaptativ în cadrul interacțiunii sociale). Cei mai probabili stimuli care o declanșează s-au dovedit a fi interacțiunea cu autoritățile, interacțiunile cu sex-ul opus (sau, aș comenta eu, cu persoane semnificativă sexual) sau situațiile sociale nestructurate (adică, mai simplu spus, lume multă și necunoscută).
Timiditatea are și subcategorii care reflectă: (a) gradul de timiditate (de la nivel mediu la fobie socială), (b) frecvența (de la timiditate cronică adică experimentarea ei în aproape toate situațiile sociale la timiditate situațională adică experimentarea ei în anumite situații sociale). Ultima subcategorie e suprinzătoare pentru că face referire la timizii extroverți ca fiind cei care experimentează timiditatea (anexietatea și toate celelalte planuri) dar pe care trăsătura de personalitate îi împinge în lume. Eu una, de când am aflat despre posibilitatea de a fi extrovert și timid în același timp, îi sunt recunoscătoare lui Zimbardo pentru că mi-a validat științific propriile trăiri și mi-a dat un argument științific pentru situațiile în care declaram că sunt timidă și interlocutorii mei se uitau la mine ca la un ciorap cu două călcâie, de vreme ce declaram asta având în același timp o viață socială activă.
Ca extrovert timid te afli în situația în care te arunci în gura lupului pentru că partea care are nevoie de interacțiune se face că nu bagă de seamă chinurile celeilalte părți. Așa se face că David Letterman este, n-o să credeți, un extrovert timid. În spatele omului relaxat și zâmbitor din emisiunea în direct stă un isteric terorizat care își orchestrează și planifică toate interacțiunile pre-emisiune. Spun din proprie experiență că este extrem de frustrant să nu te creadă nimeni că, în ciuda faptului că reușești cumva să faci față cu brio, în interiorul tău este un ghem de teroare care te îndeamnă să te ascunzi în baie, în vasul de toaletă, cu lumina stinsă și capacul pus.
În fine, așa ajungem la imposibilitatea de a fi timid și introvert în același timp. Introvertul pur și simplu își alege cu zgârcenie situațiile la care se expune, dar nu pentru că se teme de interacțiunea socială ci pentru că se simte bine de unul singur. Nu se teme de lume ci nu-i pasă sau nu are nevoie de ea.
Poate că aveați impresia că timiditatea este inofensivă însă, ca de fiecare dată, depinde de amplitudinea manifestării. Timiditatea cronică generează fobie socială și poate fi însoțită de la alte manifestări anxioase de la anxietate generalizată la fobii specifice. Consecințele timidității scăpate de sub control sunt și ele, destul de serioase. Timizii extremi nu se expun social și deci nu profită avantajele expunerii sociale: își încep cariera mai târziu și sunt recunoscuți profesional mai greu, experimentează mai multă însingurare decât echivalentul lor netimid. Sunt mai expuși la consumul de alcool ca substitut ale relaxării și detensionării sociale. Din cauza auto-evaluării negative sunt mult mai predispuși către neajutorarea învățată (nu pot face (interacțiunea socială) pentru că sunt timid) și către anticiparea eșecului (cu siguranță că nu voi fi în stare, pentru că sunt timid).
Timididatea are și o componentă genetică. Dar, ca de obicei, nu ajunge să te naști cu o inclinație către timiditate ci este nevoie și de un mediu care să o încurajeze. Studiile arată că aproximativ 15-20% dintre nou născuți au comportamente care sugerează o excitabilitate crescută (plâns excesiv, mișcări viguroase ale membrelor și capului, puls ridicat în cursul vieții intra-uterine). În primii ani de viață tind să aibă comportamente care pot fi operaționalizate ca timiditate (se joacă cu precădere în apropierea persoanei semnificative) și în familie mai multe rude de grad I și II care au experimentat în copilărie sau încă experimentează timiditatea.
Așa ajungem către sedimentarea timidității și ca modalitate învățată de cooperare cu realitatea. Părintele timid va tinde să reducă interacțiunile sociale ale copilului, contribuind astfel la consolidarea comportamentelor. La instalarea fără drept de apel a timidității mai pot contribui și alți factori. Neintegrarea în mediul școlar (bullying sau ridiculizare), părinți sau frați mai mari dominatori, un mediu de familie conflictual sau chiar supra-protecția, pot contribui la acutizarea manifestărilor timidității.
Dar să menționăm și chestii pozitive care au legătură cu timiditatea. Și haideți să vedem ce ne spun Lynne Henderson și, respectiv, (n-o să credeți) Institutul pentru Studiul Timidității. Iată care sunt cele nouă lucruri pe care un timid are șanse să le facă mai bine decât un relaxat al interacțiunii sociale. Timizii sunt: (1) mai buni ascultători, de vreme ce vorbesc mai puțin au mai mult timp să asculte, (2) tind să gândească înainte să vorbească, de vreme ce nu sunt oameni care n-ar avea nimic de spus ci doar oameni care aleg ce vor să spună, (3) sunt lideri mai buni, de vreme ce nu vor să iasă în evidență tind să fie mai obiectivi, (4) știu mai bine ce vor de la viață, de vreme ce nu sunt preocupați de obținerea unui statut social evident.
Ajungem acum la ultimul subiect adică la cum putem să rezolvăm problema timidității. Același insititut de mai sus, spune că timiditatea nu trebuie eradicată ci gestionată. Afirmație corectă de vreme ce știm deja că timiditatea nu e o alegere ci o inclinație. Pe de altă parte însă, o fi ea înclinație dar dacă ajung la concluzia că stă între mine și ce vreau să obțin de la viața mea, atunci ar fi util să știu ce pot face să rezolv acele comportamente care mă încurcă.
Timiditatea vine la pachet cu anumite lucruri pe care e bine să știu că le voi face cu mai mult efort. Vorbitul în public sau interacțiunea cu oameni necunoscuți ori interacțiuni sociale spontane – toate acestea nu sunt ceva ce un timid poate face cu una cu două și toată ziua. Le poate face însă, în rarele și importantele dăți în care chiar contează. Odată ce-mi știu limitele și le definesc corect, voi ști și cum pot să le depăsesc și când „se merită”. Timiditatea are ca motor anxietatea iar tehnici pentru managementul anxietății există. In mod distractiv, tehnica de bază este tocmai expunerea treptată și voluntară la stimulii care o cauzează. De asta am nevoie, de cele mai multe ori, de un purtător de felinar (vezi psiholog) care să mă ajute să dozez expunerea și implicit rezistența. Dacă vreți, timiditatea poate fi definită ca o alergie la interacțiunea socială, iar expunerea în catități mici, dese și care cresc progresiv e tratamentul care mă poate ajuta să îmi scad răaspunsul la agresiune. Adică să devin mai nesimțit, social vorbind.
De vreți să vă distrați găsiți aici semnele prin care puteți să recunoașteți omul timid care vă face curte. Și dacă după distracție aveți și chef de evaluare, aici găsiți tot ce vă trebuie.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Speak
Prima replică din film vine de la mamă către fiică – „I don’t wanna know. There is a chicken pot in the kitchen. Your father is not home and I am going to therapy.” Următoarea replică (nu un răspuns la prima ci doar cronologie) este cea a fiicei. „This is my first day of high school. I have seven notebooks, a skirt I hate and a stomach ache”. Oare câte drame încep cu simplul fapt că stăm împreună și nu ne vedem?
Melida Sordino este un adolescent timid. Veți putea vedea toate manifestările timidității de care vă vorbeam mai sus. Urmare a unui viol, Melinda pare să experimenteze mutismul selectiv (sau electiv). Deși în realitatea științifică tulburarea cu pricina este legată de timiditate dar nu este o formă de protest, adică nu implică voința ci mai degrabă decăderea din drepturi a acesteia, simbolic filmul comunică un mesaj important. Acela că nu ajunge să ai ochi pentru a putea vedea, urechi pentru a putea auzi și gura pentru a putea vorbi. Dincolo de fiziologia implicată în oricare dintre funcțiile cu pricina există diferența de calitate a actului de a vedea, auzi sau vorbi. Iar calitatea vine din efortul conștient de a fi conectat la realitatea persoanei din fața ta. Eu cred că filmul este o experiență de trăit pentru fiecare părinte, în devenire, existent sau scăpat de responsabilități.
O carte – Jurnalul unui adolescent timid
Cartea de azi este tot despre adolecenți. De data asta manifestările sunt mult mai distructive. Deși a avut succes comercial, cartea a fost interzisă în școlile din Statele Unite, fiind considerată „nepotrivită”. Dar nu e prima dată când realitățile incomode sunt nepotrivite.
Povestea începe cu un adolescent care alege să corespondeze, pe teme personale, cu o persoană pe care nu o cunoaște. Motivul? A auzit despre omul cu pricina că ar fi cumsecade și deschis la cap (vezi n-o să-l judece). Doar adresantului necunoscut are curaj să îi comunice realitatea pe care o trăiește. Nu îl cunoaște, nu îl vede, deci pare mai prietenos. Descrierea timidității, adică.
Am ales cartea pentru că prezintă abuzul sexual al sexului opus din film. Pentru că da, violul presupune abuz sexual și, ca atare, nu se limitează doar la sexul feminin. Și nu doar pentru asta ci și pentru că timidul este mai expus la acceptarea bruscării sociale. De vreme ce oricum se teme și deci lumea e prin definiție periculoasă, tinde să creadă că o bruscarea socială i se cuvine, că o merită, că e firească. Vorbește despre asta mult mai târziu decât l-ar ajuta s-o facă. De multe ori atunci când răul e deja făcut.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Din orașul celor șapte coline ajungi direct la Cercul Polar, unde faci cunoștință cu ultramaratonistul Tibi Ușeriu, primul român care a câștigat una dintre cele mai dure curse de alergare din lume, 6633 Arctic Ultra. Apoi pășești în lumea actriței Ioana Flora, care a obținut recent un premiu Gopo pentru filmul „Acasă la tata“, evadezi în Thailanda, alături de bloggerițele Diana Enciu și Alina Tanasă, și îi descoperi pe dr. Terry Dubrow și dr. Paul Nassif, cei mai faimoși chirurgi plasticieni, pe care am avut ocazia să-i intervievez la Los Angeles.
Călătoria fascinantă prin toate colțurile lumii te poartă și în universul oniric de la Hollywood, într-un pictorial de modă și frumusețe spectaculos. Editorialul a fost realizat împreună cu una dintre cele mai bune echipe: fotograful Giuliano Bekor, care a colaborat cu Tom Hanks, Adrien Brody, Jessica Chastain, Christina Hendricks și alte celebrități, și Alex Abagiu, national make-up artist Lancôme, și Sorin Stratulat, celebrity hairstylist.
Shooting in Los Angeles
Am ajuns pe aeroportul din L.A. cu un bagaj supraponderal, rodul dolofan al fanteziei mele de a realiza un pictorial de modă și frumusețe wow în Orașul Îngerilor. O idee de care m-am îndrăgostit, recunosc, cu inocența artistului care decide să picteze un tablou memorabil, înainte să fie sigur că are la îndemână paleta de culori primare... Dar, când lucrezi cu una dintre cele mai bune echipe – Alex Abagiu, national make-up artist Lancôme, Sorin Stratulat, celebrity hairstylist, și fotograful Giuliano Bekor –, chiar și cel mai ambițios proiect pare ușor de realizat.
Înainte de shooting i-am făcut o vizită Aurei Cercel, designerul Eva Culture și proprietara showroomului Maison Haute de pe Rodeo Drive și am completat ținutele de shooting cu piese ale designerilor români pe care îi reprezintă în L.A.: Murmur, Elena Perseil, Pas du Tout și PNK Casual. Probabil cea mai capricioasă necunoscută a fost vremea, care, în ciuda temperaturilor prietenoase, în general, la început de an în Los Angeles, ne-a dat planurile peste cap și ne-a reprogramat ședința foto. Surprizele neprevăzute au dispărut din peisaj precum norii după o ploaie scurtă de vară când shootingul s-a încheiat și am ales fotografiile desprinse parcă dintr-un film de Hollywood.
Foto: Giuliano Bekor, giulianobekor.com; make-up: Alexandru Abagiu (national make-up artist Lancôme); hair style: Sorin Stratulat (celebrity hairstylist); model: Katty U., Wilhelmina Models, Los Angeles. 
Să mergi noaptea cu snowmobilul pe munte e ca și cum ai dirija ski jetul pe mare, cu ochii închiși. Sunt sigura femeie din grup care conduce o sanie motorizată, dar sunt hotărâtă să salvez reputația doamnelor la volan, fie el și de snowmobil. Ghidul ne avertizează că vom avea un traseu de acomodare, și apoi unul cu multă adrenalină. La finalul primei ture însă mă eschivez elegant pe locul din spatele acetuia, ca să nu mă piardă prin munți. Ce bine, în sfârșit, pot să mă și bucur! Se lasă întunericul. Suntem singurii musafiri de pe covorul alb-infinit, iar peisajul superb îmi dă senzația de libertate absolută... Dar numai până când colegul de snowmobil insistă să-mi arate că e un șofer cât se poate de abil: sare peste dâmburi în viteză și conduce pe lângă pistă. Noroc că nu înțelege cuvintele mai puțin glossy care-mi alunecă involuntar printre dinți. Uf, am ajuns la destinație! Și, totuși, când zăpada nu-mi mai fuge de sub picioare, îmi pare că a fost chiar distractiv!
Provocarea numărul doi. Ghidul montan, Michel, îmi pune în brațe două bețe de schi și „les rachettes à neige“. Niște încălțări din plastic, de 40 cm, ca două frunze alungite, cu ajutorul cărora poți urca pe munții înzăpeziți, acolo unde numai veverițele ating zăpada virgină. Traseul începe în St. Marcel și durează trei ore. Fac parte dintr-un grup în care media de vârstă e diminuată semnificativ de primăverile mele. Încalț frunzele din plastic cu dinți de oțel și încep să mușc zăpada cu ele. Când drumul devine mai abrupt, Michel se prinde că șirului indian, format din opt francezi și o româncă, e cam dezorganizat: „Bărbații trebuie să stea după ghid, e mai greu, că ei fac primele urme, apoi femeile“, zice el. „Raluca, vino în spatele bărbaților, e prea ușor pentru tine!“ „Michel, dar pot să merg și în spatele tău, nu-i nicio problemă“, bravez în ciuda semnalelor potrivnice pe care mușchii mei obosiți le trimit către creier. Ghinion, francezul nu știe de glumă! Și iată-mă-s nu în spatele lui Michel, ci în fruntea plutonului! Urcăm spre vârful muntelui, la 1700 m. Mărșăluim prin zăpada crocantă ca o bezea, aidoma unor furnici atrase de dulcele miraj al munților de zahăr. În dreapta, apar firicele maronii, de parcă cineva ar fi desenat pe gigantica bezea copaci din pudră de cacao. După ce urcăm 270 metri, scârțâitul încetează. Admir bezelele uriașe din depărtare și mă simt norocoasă că pot savura din priviri fabuloasele creații ale Marelui Bucătar.
René Meilleur (stânga) și fiul său Maxime, cei doi chefi pricepuți ai restaurantului La Bouitte
René Meilleur trebuie să fie și el un trimis al Marelui Bucătar. Altfel nu-mi explic cum poate prepara mâncăruri dumnezeiești, asemeni celor de la La Bouitte. El e Le Chef. Un artist gastronomic premiat cu două stele Michelin. Localul cochet din St. Marcel, pe care îl conduce de 35 de ani cu soția lui, e recunoscut în Trois Vallées. Maxime, fiul lor, și el de 15 ani bucătar, îmi șoptește că vin tot timpul persoane importante, cum ar fi... „Ssst, o persoană apropiată președintelui Rusiei“. Rușii, care vin aici cu elicopterul, sunt vestiți pentru sumele exorbitante pe care le „mănâncă“, dar la La Bouitte nu aterizează numai oameni foarte bogați, ci și turiști dispuși să plătească minimum 160 de euro pentru surprizele culinare. Și ce surprize! Fiecare fel de mâncare este un desen abstract în culori apetisante, care-ți excită subtil papilele gustative. Îmi înmoi buzele în paharul de șampanie fină Veuve Clicquot și îi mărturisesc lui Maxime că mă simt ca-n „Ratatouille“. Râde: „Oricare dintre meseni poate fi Anton Ego (n.r. criticul gastronomic din film). „Maxime, până și un critic nesuferit ca Ego ar spune că René este: „nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai bun (le Meilleur) chef din Franța.“
Patul din fân încălzit din spa-ul hotelului de lux La Bouitte din Saint Marcel, valea Belleville.
Chiar dacă nu pornim la drum cu intenția de a fi nesinceri, suntem tributari nevoii de a susține și prezenta o imagine de sine, de a influența interacțiunile în direcția pe care ne-o dorim sau de a fi acceptați de către interlocutori. Din care cauză, conținutul minciunilor noastre de fiecare zi se încadrează în cinci categorii, în ordinea frecvenței: (1) sentimente și emoții, (2) acțiuni, planuri și pe unde umblăm, (3) cunoștințe, reușite și eșecuri, (4) motivarea comportamentelor, (5) fapte și bunuri aflate în posesie.
Astea-s categoriile dar de câte feluri sunt minciunile? Aș începe cu împărțirea lor în centrate pe sine și centrate pe altă persoană.
Minciunile centrate pe sine sunt menite să protejeze (psihologic vorbind) mincinosul sau să-i promoveze interesele. Dacă vorbim de rolul de protecție atunci este vorba de evitarea dezaprobării, stânjenelii sau ridicolului, conflictului sau rănirii emoționale. Pe măsură ce minciuna devine un instrument ne îndreptăm către partea în care servește atingerii de scopuri. Marea majoritate a minciunilor fac parte din prima categorie, cea cu rol de protecție psihologică.
Minciunile centrate pe altă persoană sunt complementare celor centrate pe sine. Sunt de asemenea menite să protejeze psihologic sau să avantajeze doar că de data asta nu pe mincinos ci pe altcineva. Partea de protecție vizează scutirea unei alte persoane de penibil, dezaprobare, conflict sau sentimente rănite. Cea de facilitare de avantaje are, de regulă, treabă cu a compensa sau a echilibra o situație percepută de mincinos ca fiind nedreaptă. Minciunile centrate pe alții sunt percepute, de regulă, în categoria altruism.
Și poate credeți că suntem excesiv de altruiști. Ei bine, nu. Marea majoritate a minciunilor sunt din cele centrate pe propria persoană. Vestea cea bună este însă că, cele mai multe sunt din categoria celor menite să ne protejeze psihologic și doar rareori mințim pentru a obține un avantaj. Ceea ce se regăsește și într-un studiu făcut pe englezi. Cum am mai zis și altă dată, nu pentru că noi n-am minți ci doar pentru că doar ei fac studii.
Dar, dincolo de faptul că toți mințim, oare care dintre noi mințim mai abitir? Studiile spun că în condițiile propice (presiune + motivație) toți sfârșim prin a minți. Ce-i drept unii dintre noi facem din asta un mod de viață, ceea ce ne spune că doar puțini dintre noi suntem înclinați exclusiv către manipulare sau către Machiavelli și, respectiv către scopul lui cel care scuză mijloacele. Totuși studiile arată că mincinoșii fervenți nu se încadrează întotdeauna în categoria celor cărora nu le pasă decât de propriile interese. Ce trăsături de personalitate predispun oare la spus minciuni? Extroverții sunt mai inclinați să mintă pentru că sunt mai sociabili și deci mai interesați să fie acceptați. La fel și un nivel scăzut al încrederii în sine sau nemulțumirea privind atractivitatea personală sunt predictori pentru o „producție” de minciuni accentuată. Dacă este să ne uităm și la categoria auto-iluzionare (tot minciună, doar că a mea și către mine însumi) atunci aici cel mai înalt scorează depresivii (tema fiind lipsa de control asupra lumii și a altor persoane).
Care este linia de demarcație între normalitate și patologic? Eu aș tinde să împart mincinoșii în trei categorii: albi, gri și negri.
Mincinoșii albi suntem marea noastră majoritate. Minciunile albe sunt cele firești, adică strict necesare pentru protecție. Mințim pentru a încerca să ascundem o greșeală și pentru a scăpa din bucluc, scopul fiind evitarea repercusiunilor și a responsabilităților. Mințim pentru a ne salva reputația, scopul fiind evitarea rușinii și a devalorizării publice. Mințim pentru a proteja sentimentele unei alte persoane, scopul minciunilor albe fiind creșterea acceptabilității sociale prin evitarea rănirii sentimentelor celorlalți.
Mincinoșii gri indică deja ceva semne de întrebare. Minciunile gri sunt rare la oamenii fără probleme de personalitate pentru că sunt generatoare de vinovăție. În această categorie, mințim pentru a ne îmbunătăți reputația sau influența cu scopul de a ne prezenta într-o lumină mai bună sau de a ne ușura obținerea unui statut. Mințim pentru a manipula, scopul fiind dezavantajarea unei alte persoane sau, pur și simplu defăimarea. Mințim pentru a controla informația sau altfel spus omitem informații importante care ar putea schimba radical situația, scopul fiind avantajul propriu.
Mincinoșii negri sunt deja cei cu probleme de personalitate patologice. Mincinoșii patologici intră în categoria sociopaților și mint cu extrem de mare ușurință și în folos personal în principal pentru că nu simt vinovăție. Mincinoșii compulsivi mint, nu pentru că ar avea vreun folos ci pentru că nu se pot abține, învățând probabil acest lucru într-o copilărie traumatizantă. Narcisiștii mint pentru a obține stima celorlalți. Cei afectați de borderline au comportamente riscante sau promiscue și vor minți pentru a încerca să le ascundă. Personalitățile histrionice vor minți din nevoia de a dramatiza lucrurile și pentru a obține atenție.
O să mai adaug un singur lucru. Acela că toată această aură controversată a minciunii începe încă din copilărie. Să ridice mâna cel căruia următoarele i se par cunoscute. Ești în copilărie și tocmai ai făcut ceva ce ți se spusese să nu faci. În față ai mutra roșu-grena a părintelui și amenințarea cu pedeapsa. Probabil că sfârșești prin a minți. Eu așa am făcut. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă de voi s-ar fi apropiat un adult colorat normal și care zâmbind sau măcar fiind calm, v-ar fi întrebat ce s-a întâmplat? Ați mai fi mințit?
Ideea de bază este că deși părinții își doresc să promoveze adevărul printre valorile de bază ale odraslei, promovează prin comportament mai degrabă dezavantajele recunoașterii adevărului. Studiile arată că un comportament parental punitiv are ca efect tendința copilului de a ascunde adevărul. Așa că poate odată ajunși părinți (măcar voi că pentru mine e prea târziu) procedați diferit. Modelul comportamental care încurajează adevărul este acela în care (1) îi confirmi copilului că este câteodată greu să spui adevărul și că apreciezi că face acest lucru (2) discuți cu calm eventualele consecințe ale faptei comise și (3) cauți împreună cu el soluții de reparare a situației.
Dacă vreți să citți mai multe despre minciuni vă recomand cartea lui Dan Ariely – Adevărul (cinstit) despre necinste, în care ne poveștește cum îi mințim pe toți și mai ales cum ne mințim pe noi înșine.
Acestea fiind zise, găsiți aici, pentru amuzament, un test care să vă evalueze capacitatea de a spune minciuni. Distracție plăcută.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film: The Invention of Lying
Un film și, mai precis, o comedie de duminică. Povestea începe într-o lume în care oamenii nu știau să mintă. O lume foarte inconfortabilă, în care interacțiunile devin de-a dreptul mitocănești comparativ cu standardele noastre. Eu una m-am distrat pe cinste și nu numai atât. M-am liniștit văzând că lumea mea, cea cu minciuni, e foarte ok. Pentru că poate exprima considerație, delicatețe și protecție. Și dacă asta înseamnă să și minți, vorba francezului, so be it.
O carte: Marile minciuni nevinovate
Cartea ne poveștește despre lumea reală, cea cu minciuni. Conține din belșug din cele de care spunem pentru a ne conforma cu ceea ce așteaptă societatea de la noi. Pentru că, dragii mei, o societate adevărată, la fel ca și părintele obișnuit, doar promovează adevărul dar nu-l încurajează. De vreme ce încă definim normalitatea ca fiind expresia mediei, și „pedepsim” la propriu sau la figurat orice nu se încadrează, e clar de ce devine mult mai simplu și comod să pretinzi lucruri care nu te reprezintă dar care te fac să pari „normal”. O carte despre minciuna de fiecare zi, a mea, a ta, a noastră a tuturor. Minciuna care ne încastrează social și care ne garantează supraviețuirea ca animal social.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
În unele culturi, dragostea era considerată chiar incompatibilă cu căsătoria. Platon credea că este un sentiment înălțător care determină bărbații să dea ce e mai bun. Doar că nu se referea la dragostea pentru femei ci la dragostea bărbaților pentru... bărbați. Alte culturi au considerat că dragostea era acceptabilă dacă apărea după încheierea căsătoriei și n-avea nicio treabă cu criteriile serioase aflate la baza selectării partenerului de viață. Chiar apărută în timpul căsătoriei, dragostea era ținută la respect. Venea la rând după alte îndatoriri serioase pe care fiecare dintre parteneri le aveau – angajament, credință în Dumnezeu, loialitate față de părinți și rude, vecini, etc.
În vechea Indie, a te îndrăgosti în timpul căsătoriei avea o conotație disruptivă, aproape antisocială. Vechii greci credeau și ei că suferința din dragoste echivala cu pierderea minților, opinie preluată și de gânditori ai Evului Mediu European. În Franța, de pildă, a te îndrăgosti era definit ca un deranjament la cap și avea chiar și o „prescripție” adică sex cu persoana în chestiune sau, la nevoie cu alta. Vorba lui Oscar Wilde – te mănâncă, rezolvi problema și treci rapid la alte chestiuni cu adevărat importante.
În China, dragostea „excesivă” dintre soț și soție era percepută mai degrabă drept o amenințare la adresa familiei extinse. Părinții aveau dreptul de a repudia soția și nu aveau de ce să încurajeze bătăi de cap și împotrivirea soțului îndrăgostit. De asemenea, un soț îndrăgostit nu ar fi acceptat concubine (subiect la care ne întoarcem imediat). În limba chineză nici măcar nu exista un cuvânt care să desemneaze dragostea dintre soț și soție. De abia în 1920 a fost „inventat ” unul care să desemneze sentimentul conjugal.
Exemplele pot continua dar obiectiv vorbind, dragostea a început să aibă vreo legătură cu căsătoria de abia în apropierea secolului 20. Astăzi a devenit o cerință obligatorie. În ciuda acestui fapt nu este un predictor pentru longevitatea unei relații. Compatibilitatea sau modul de comunicare dintre parteneri sunt însă predictori eficienți. Ca să vezi că nu degeaba se căutau pe vremuri parteneri compatibili.
Să trecem la următoarea întrebare incomodă. Unde este sexul din definiție? Ei bine, nu este. De vreme ce nu avea treabă cu dragostea, de ce ar fi avut treabă cu sexul? Chiar dacă orientalii (China sau India) erau mai deschiși în legătură cu activitatea conjugală cu pricina, nici la ei sexul și căsătoria nu erau legate intrinsec. La origini căsătoria era o legătură destinată supraviețuirii la propriu sau, ulterior, în societate, iar sexul este legat de plăcere. Ce legătură să aibă? Pentru vechii greci căsătoria era destintă procreerii. Pentru romani, afacerilor prin intermediul influenței nevestelor. Pentru alte culturi, viața era considerată grea așa că partenerul potrivit era cel de care aveai nevoie să supraviețuiești. Pentru chinezi, căsătoria avea legătură cu datoria și – surprinzător și cu lumea cealaltă, căsătoria fiind posibilă și după încheierea socotelilor.
Dar să discutăm direct despre sex. Pentru creștinii timpurii, sexul era un rău necesar perpetuării speciei. Așa că lipsa lui (odată procreerea rezolvată), adică abstinența, era nu numai încurajată dar și privită ca pe o dovadă de tărie morală. În 1563, Biserica Catolică a decretat că uniunea nu se mai putea realiza decât la biserică și după niște reguli clare. Protestanții primeau avertizări cu privire la nivelul „normal” al afecțiunii și aproprierii dintre soți. Epoca victoriană a adus cu ea cultul purității așa că femeia potrivită pentru căsătorie era cea asexuată în comportament sau preocupări care se sacrifica pentru procreere. Omenirea și-a câștigat dreptul la sex de calitate în cadrul căsătoriei de abia la începutul secolului XX.
Ultima întrebare incomodă ar fi unde este exclusivitatea din definiție? Spuneam câteva paragrafe mai sus că mă întorc la concubine. Iată că o fac. Nu numai la ele ci și la alte variante echivalente. Lucrurile stau simplu. De vreme ce căsătoria nu prea avea treabă cu plăcerea (sau cu sexul) era doar firesc să existe o „funcție” care să se ocupe și cu asta. Și nu, plăcerea în afara căsătoriei nu a fost pusă la zid dintotdeauna. Romanii, de exemplu, nu aveau treabă cu fidelitatea. Unii filozofi greci sau romani priveau bărbatul care își iubea nevasta cu prea multă „ardoare” ca fiind adulter. Așa că dragostea și sexul aferent au început să înflorească pe dinafara uniunii de drept. Virginitatea și puritatea feminină ca atribute necesare pentru eligibilitate la căsătorie au contribuit și ele la rezolvarea problemei în domeniul în care plăcerea și sexul erau permise. Relațiile ilicite adică.... Fie ele profesioniste sau nu.
În multe dintre societățile trecute, loialitatea sexuală nu era o cerință. Fidelitatea mutuală este o așteptare recent inventată. Multe dintre aceste culturi dădeau permisiunea bărbaților să caute satisfacție sexuală în afara căsătoriei, fără a se considera că pun căsătoria în pericol. Mai puține dintre ele dar suficiente cât să contrazică percepția generală de astăzi, dădeau același tip de permisiune și femeilor. Din cele 109 culturi studiate de antroplogi doar 48 interziceau sexul în afara căsătoriei pentru ambele sexe.
Cam acum o sută de ani, Europa și America de Nord au început să promoveze un nou set de valori privind modul de organizare al căsătoriei. Conform acestui model, ne așteptăm ca un set numeros de nevoi să fie satisfăcut prin intermediul uniunii maritale. Căsătoria se dorește a fi lipsită ce coerciția, de violența și de inegalitatea dintre sexe din trecut. Cei care decid să se căsătorească fac acest lucru dorind ca relația să le îndeplinească complet nevoile legate de intimitate, afecțiune și sex. Nu puține din informațiile de mai sus sunt preluate dintr-o carte despre istoria și evoluția căsătoriei. De vă interesează, o găsiți aici, iar despre autor găsiți informații aici. Eu o să continui doar cu concluzia ei. „Never before in history had societies thought that such a set of high expectations about marriage was either realistic or desirable. Although many Europeans and Americans found tremendous joy in building their relationships around these values, the adoption of these unprecedented goals for marriage had unanticipated and revolutionary consequences that have since come to threaten the stability of the entire institution.” Poate vi se pare că exagerează dar puteți găsi aici informații despre despre situația actuală a instituției matrimoniale în Japonia. Sau aici un articol din Daily Mail.
Din perspectiva de terapeut e clar că ceea ce reprezintă azi căsătoria nu mai are legătură cu ceea ce reprezenta ea pentru părinții sau pentru bunicii noștri. Avem mai multe așteptări conceptuale și mult mai puține din cele practice. Asta face ca experiența să fie mult mai subiectivă și deci mai vulnerabilă la interpretări ireparabile.
Carevasăzică am văzut de unde am plecat și unde am ajuns în ceea ce privește căsătoria. Haideți să vedem cum stă povestea cu cei care nu se căsătoresc. Multe dintre culturile cunoscute tind să asocieze stadiul de adult cu momentul potrivit pentru căsătorie și copiii aferenți și să considere stadiul de adult necăsătorit doar ca o tranziție spre normalitate. Felul în care au fost tratate persoanele „singure” a variat de-a lungul istoriei.
La începuturi, în New England persoanele rămase necăsătorite erau supuse unor sancțiuni economice și sociale. În alte state americane și în Europa între 1780 și 1920 statutul de „fată bătrână” era o alternativă onorabilă pentru femei dacă (și numai dacă) erau dispuse să-și pună existența în slujba altcuiva (tată sau frate, de exemplu). În ceea ce privește alternativa masculină, între 1880 și 1930 a existat un curent de opinie pro-burlăcie care însă deși oferea mai multă libertate era privit ca fiind o amenințare socială, un fel de haiducie anti-matrimonială. Începând cu anii 1970, odată cu extinderea accesului femeilor la educație, controlul sarcinii și, implicit planificarea de carieră, statulul de „fată bătrână” a decăzut din drepturi. Căsătoria a început și ea să piardă din popularitate. Totuși, chiar dacă persoana necăsătorită a devenit mai acceptabilă, statutul de persoană singură (adică neimplicată într-o relație de lungă durată) a preluat multe dintre conotațiile negative.
Deși statutul de „persoană singură” este astăzi mai puțin stigmatizant, să faci parte dintr-un cuplu heterosexual (căsătorit sau nu) este încă considerat ca fiind versiunea normală de existență a adultului. Asta face ca indivizii necăsătoriți vreodată să aibă un statut dubios și perceput ca fiind marginalizant. Am luptat din greu deseori să rup echivalența dintre necăsătorit (fără o relație stabilă) = lipsit de valoare. „ A fi fericit singur” e perceput ca fiind o afirmație imposibilă și, deci, ipocrită. Chiar și termenul în sine este perceput ca având conotație negativă. În 1981, Peter Stein a identificat patru categorii de persoane celibatare: voluntar și temporar singure, voluntar și permanent singure, involuntar și temporar singure și involuntar și permanent singure. A fost prima clasificare care a adus în discuție posibilitatea alegerii statutului persoană singură. Ceea ce era considerat doar ca fiind posibil urmare a contractării unui blestem existențial a primit și posibilitatea opțiunii conștiente. Ocazie cu care a devenit posibil să constatăm că cei care optează pentru statutul cu pricina sunt mai mult decât mulțumiți de viața lor, așa necăsătorită cum e ea.
Eu o să mă opresc aici dar vă mai recomand o carte. Una dintre ele, a lui Elisabeth Gilbert a mai apărut la Cafea. Vă oferă, sub împachetare beletristic-romantică, o documentare serioasă atât cu privire la evoluția căsătoriei cât și la statulul de persoană singură.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film: Love me if you dare
Un film surprinzător și foarte bun. Și cu sfârșit alternativ. Mie îmi place întodeauna combinația, pentru că lasă loc de contribuției privitorului. Totul începe cu un băiat și cu o fată, care au ambii copilării chinuite. Cei doi fug de realitate bazându-și relația pe “te provoc să ai curaj”. Dacă în copilărie jocul afectează doar nervii adulților, pe măsură cresc începe să aibă implicații și pentru relația lor, ajungând chiar să ascundă dragostea dintre ei. Jocul pare să îi despartă, și doar fiecare dintre voi va hotărî dacă vor rămâne împreună. Ceea ce veți decide să favorizați reflectă, cel mai probabil, conceptul vostru despre relații, despre dragoste și despre modul în care se combină cele două.
O carte: Marriage vs. Single Life: How Science and the Media Got It So Wrong
Cartea de față are o abordare mai științifică. Ia la puricat studiile publicate de-a lungul timpului care ne explicau cum că dacă te căsătorești trăiești mai mult, ești mai fericit și ajungi primul în Rai. Cartea provoacă perspectiva care prezintă adultul normal ca fiind cel care este într-o relație sau, care cel puțin, încearcă să fie. Eu personal cred în valoarea alegerii și cred că atât timp cât acțiunile tale sunt rodul opțiunii conștiente sunt și generatoare de fericire sau de împlinire.
„There are beliefs about single and married people that are so widely accepted, and so rarely challenged that they were described as ideological. There are three marriage-relevant premises of their ideology of Marriage and Family defined by the assumptions that (1) just about everyone wants to marry, and just everyone does, (2) a sexual relationship is the one truly important relationship and (3) those who have a sexual partnership are better people – more valuable, more worthy, and important.” Dacă credeați cumva că doar americanii cred asta, ei bine... nu. Și noi avem tendința că credem că omul necuplat este „defect”. În mod ironic, de vreme ce căsătoria este în declin, devine momentul potrivit să ne mai reconsiderăm din preconcepții.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Și nu e singurul caz, de vreme ce așa ne funcționează mintea. Iată, de pildă, o lucrare despre semnificațiile asociate cu... părul roșcat în literatură. Dacă o parcurgeți o să înțelegeți că nu ai cum să fii doar roșcat, ci toate celelalte lucruri asociate cu roșcatul și că, în interacțiunea cu un interlocutor, vei avea parte și de prejudecățile de care acesta e conștient sau nu.
Să mergem mai departe cu exemplul lui Susan Boyle. Probabil știți povestea ei. Dar vă încurajez s-o revedeți. De data asta, fiind atenți la fețele celor care se uită la ea până în momentul în care începe să cânte și ce comentează după ce o aud. Ideea este, că deși vocea și aparența, nu au nicio legătură nu a trecut nimănui prin cap că ar putea avea și voce. Acesta este efectul de halou.
Aici găsiți o poză făcută în 2015. Din diferențe înțelegem că Susan a adus și ea tribut regulilor de înfrumusețare. Lucru firesc, de vreme ce antropologii au dovedit că folosim cosmetice de vreo 30.000 de ani, cosmetice model neanderthal. Nu știu ce definiții erau în vogă pe vremea aia, dar cele pe care le folosim acum au rezultate cel puțin suprinzătoare. Și mă gândesc că poate credeați că ne cumpărăm cosmetice pentru că vrem să arătăm mai bine. Și de-asta, dar nu numai.
Un studiu desfășurat pe consumatoarele de creme anti-rid și anti-celulită au concluzionat că marele câștig al utilizatoarelor nu era frumusețea ci starea de bine generată de „a avea grijă de tine” respectiv scăderea anxietății și a sentimentelor de vinovăție generate de neîngrijire. S-a dovedit că cel mai bine erau percepute produsele care scoteau în evidență importanța lui „a avea grijă de tine” și că nu conta că făceau acest lucru tocmai prin generarea sentimentelor de vinovăție și anxietate legate de gradul prezent de neîngrijire al cumpărătoarei. Practic, cel mai bine se vând cosmeticele care îți spun că ești urâtă tocmai pentru că au pe cutie o față sau un fund perfecte, făcându-te să speri că utilizarea conținutului ar putea face să apuci ziua în care vezi și tu în oglinda personală același rezultat.
Cursa contra urâtului a fost până recent o îndeletnicire feminină. Dar, datorită schimbărilor de sex-roluri din ultimii 50 de ani, bărbații, pentru care acum nu mai ajunge să „stea pe portofel”, încep să aibă îngrijorări estetice. Găsiți aici un articol care vă poate da o impresie despre amploarea chestiunii. Articolul începe prin a menționa că „o singură aplicare pe zi vă garantează buze sexy” nu se mai referă exclusiv la femei. Cum explică psihologia evoluționistă asta? Varianta evoluționistă de pe vremea bunicilor spunea că bărbații sunt în căutarea de tinerețe și frumusețe iar femeile în căutare de statut și bunăstare.
Ideea din spate era simplă. Biologic vorbind, sperma este ușor de găsit – bărbații produc în medie 1500 de spermatozoizi pe secundă. Prin comparație, un ovul e mult mai greu de găsit – femeile eliberează doar un ovul pe lună și fiecare fetiță se naște cu provizia de ovule pentru toată viața. Mai mult, graviditatea reprezintă o investiție de nouă luni pentru femeie în timp ce contribuția bărbaților se reduce la (o medie) de 12 minute.
Ca urmare, susțin evoluționiștii, femeile vor tinde să fie din ce în ce mai selective cu partenerii sexuali și îi vor alege pe cei care vor avea resurse pentru creșterea copilului. Bărbații își permit să fie mai puțin mofturoși și deci se limitează la lucruri mai palpabile adică la semnele vizibile de fertilitate. Asta era, deci, situația pe vremea bunicilor sau chiar a părinților noștri. Dar, azi, vremurile sunt altele. Studiile noi sugerează că, odată cu obținerea egalității financiare, lucrurile se schimbă. Și că, de vreme ce, sexul nu presupune obligatoriu maternitate și nici nevoi financiare nu mai există, femeile încep să aibă alte criterii mai concrete, mai axate pe fizicul bărbaților.
Dar oare ce e frumos? Aici? Sau poate aici? Cine decide și oare unde se oprește? În Japonia există o nouă modă. Aceea de a-ți strâmba dinții drepți pe bani mulți pentru a putea căpăta ceea ce se numește „the yaeba look”, plăcută de bărbații japonezi care o găsesc... copilăroasă.
Haideți să vedem totuși dacă găsim elemente universale care să se păstreze în definiția frumuseții (și implicit a urâțeniei), indiferent de cultură. Fețele simetrice sunt percepute ca fiind mai atrăgătoare până și de bebeluși (care nu au apucat să fie „defectați” de elementele culturii în care s-au născut). O piele fără imperfecțiuni este de asemenea o preferință universală sau un maxilar pătrățos pentru bărbați sau pomeți înalți pentru femei. Probabil că mai sunt și altele pe care nu le știu eu dar, oricâte ar fi, sunt mult mai puține decât cele care sunt dictate de cultură sau de preferințele personale. Ceea ce ne duce către concluzia că frumusețea nu este obiectivă ci, finalmente, subiectivă și extrem de influențabilă ca percepție.
Totuși, de ce ne batem capul atât de mult cu frumusețea și, mai ales cu înfățișarea, cu aparența fizică? Răspunsul științific e simplu. Operăm, constant și coerent, cu o eroare de evaluare, eroarea de evaluare a frumuseții. Adevărul gol-goluț este că o duci mai bine dacă arăți bine. La orice vârstă și în orice împrejurare, oamenii percepuți ca arătând bine sunt judecați mai favorabil, tratați mai bine și cu mai multă indulgență. Mamele oferă mai multă afecțiune copiilor care arată bine. Profesorii care arată bine sunt mai apreciați de către studenți. Adulții atractivi sunt plătiți mai bine și au mai multe șanse să își găsească un partener decât cei percepuți ca fiind mai puțin atractivi. Judecătorii sunt mai indulgenți cu infractorii care arată bine. Creierul nostru este un detector de frumusețe atât de performant încât sunt suficente 30 de milisecunde pentru a decide corect (adică în conformitate cu standardele științifice și culturale) dacă o față este atractivă sau nu.
Există mulți factori care intră în evaluarea atractivității – felul în care ne îmbrăcăm, felul în care ne purtăm, postura sau chiar chestii greu sau imposibil de schimbat (și deci nedrepte) gradul de bunăstare, rasa sau forma corpului. Dar dincolo de toate acestea singurul lucru care se regăsește cross-cultural este frumusețea feței. Nu am spațiul necesar aici pentru a intra în detalii despre ceea ce înseamnă știința unei fețe considerate sau evaluate ca fiind frumoasă. Dar puteți găsi aici mai multe informații. O să mă mărginesc să comentez că, științific dovedit, o față este percepută ca fiind mai frumoasă și dacă proprietarul ei are dispoziția să o facă să zâmbească, dacă zâmbetul este autentic și reflectă liniște interioară ori dacă posesorul ei este odihnit (da, da, dacă posesorul a dormit destul).
Frumusețea e nedreaptă, dar nimeni nu te împiedică să faci cât mai mult cu ce ai. Și da, lucrurile sunt împărțite... N-o fi ea frumusețea doar în ochii privitorului dar cu măsura cu care izvorăște din canoane, izvorăște și din interior.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film: Gia
Un film despre unde ajungi cu prea multă frumusețe. Pentru că, poate n-o să credeți dar frumusețea are dezavantajele ei. Studiile arată că există situații în care frumusețea nu lucrează pentru tine ci împotriva ta.
De exemplu, chiar dacă e adevărat că ar putea să te ajute la angajare, la fel de bine ar putea să te încurce, mai precis în cazul în care cel care te angajează e de același sex, angajatorul de același sex cu tine tinzând să se ferească de competiție nu s-o încurajeze. Similar, femeile frumoase tind să fie percepute ca fiind mai puțin competente, mai ales dacă mediul este supus stereotipului de gen (adică, mai puțin academic exprimat, misogin). De asemenea oamenii frumoși sunt percepuți ca având realizări datorate mai degrabă felului în care arată sau a norocului decât a competențelor sau talentului lor.
În fine, filmul ne spune povestea reală a top-modelului Gia Carangi, ajunsă pe copertele celor mai tari reviste direct din restaurantul de familie al tatălui ei. Prea mult frumoasa ajunsă peste noapte de la Philadelphia la New York la 17 ani, moare la 26 de ani, răpusă de SIDA. În care răstimp dovedește că a avea întrega lume la picioare nu înseamnă a avea pe cineva alături. Că frumusețea impresionează dar lipsește de compasiune și de înțelegere. Un rol de excepție al Angelinei Jolie, singurul în care (părerea mea, modestă și neavenită) a reușit să fie mai mult decât frumoasă.
O carte: Frankenstein
De vreme ce filmul este despre frumusețe am zis să punem cartea care reprezintă partea cealaltă a poveștii, adică urâțenia. Și ce o poate reprezenta mai bine decât ceea ce a devenit simbolul urâțeniei – Frankestein săracul. Mie îmi place să spun că avem o poveste despre narcisistul patologic (Victor Frankenstein) și ceea ce se naște din narcisismul lui – coșmarul perfect al narcisistului – o versiune mai mult decât imperfectă a propriei creații, a lui, adică. De sunteți amatori de psihologie aplicată în literatură, găsiți aici o argumentare care mi-e mi-a plăcut despre Victor Frankenstein și probleme lui psihologice.
Cartea ne ajută să vedem în acțiune stereotipia urât = malefic, rău, de care aminteam la începutul temei. Dar dincolo de asta, ne învață simbolic să vedem dincolo de urâtul și de frumusețea aparentă. Pentru că, până la final, Frankenstein se dovedește mai uman (deci mai frumos) decât creatorul lui.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Să mă explic. Frica declanșează două mecanisme. Primul este cel de evitare. Al doilea este cel al justificării pozitive. Cum funcționează? Să presupunem că am anxietate socială, adică îmi este inconfortabil să întâlnesc oameni noi. Prima tentație este aceea de e evita situațiile în care ar trebui să interacționez cu oameni necunoscuți. Pare logic, nu? Nu-mi place, evit. Și, cel mai probabil, sfârșesc prin a avea și o explicație. Cum ar fi, de exemplu cea că nu merită să-mi pierd timpul sau că nu are rost să mă agit pentru că nu voi fi acceptat. Și cumva, nu numai că pierd orice șansă de a putea contrazice (cu dovezi) axioma pe care mi-o dictează frica ci ajung să mă conving e mine că e logic și justificat ce fac.
Tot frica este cea care poate face să pară că a nu lua nicio decizie este “safe”. La prima vedere, pare că te pune la adăpost de consecințe. Doar că a nu decide este tot o decizie (decizia de a nu lua nicio decizie) și este și ea, ca orice altă decizie, purtătoare de consecințe.
Cum putem transforma frica în ceva pozitiv, folositor? 😊
În primul rând avem nevoie să depășim conceptul de emoție negativă. Nu există așa ceva. De la bucurie și dragoste la frică, rușine, tristețe sau furie, emoțiile nu sunt negative sau pozitive. Sunt doar emoții și rolul lor este acela de a semnala ceva. Așa că primul pas în a tranforma orice emoție, deci inclusiv frica, în ceva pozitiv este să înveți să nu o eviți și să asculți ce-ți spune. Doar așa poți trece de la frică la curaj. Adică de la frică la managementul fricii.
Neal Donald Walsch are un video foarte interesant despre frică...
El spune că toate fricile își au originea în frica de moarte. Și dacă nu ți-e frică de moarte, nu ți-e frică nici să trăiești... Ce părere ai despre asta?
Sigur că ne temem de moarte. E instinctiv. Dar mai e ceva care se iscă din combinația conștiința de sine și conștiința morții – nevoia de atingere a potențialului maxim. Așa se face că studiile arată că frica de moarte este direct proporțională cu gradul perceput de neîmplinire. Adică nu ne e frică neapărat că murim cât ne este teamă că s-ar putea să nu mai avem timp să ne împlinim pe deplin.
Tot el spune că definiția fricii este credința că "nu putem avea lucrurile de care credem că avem nevoie. O persoană care nu are nevoie de nimic nu are nicio frică"...
O persoană care nu mai are nevoie de nimic este una care nu-și mai dorește nimic. Poți ajunge acolo pentru că le ai pe toate și ce rost mai are sau pentru că nu ai nimic și ce rost mai are. În oricare dintre variante, moartea devine unicul pas logic. Pe de altă parte, nu ne este frică de ce se va întâmpla ci, mai degrabă, de răspusul incert la întrebarea “mă voi descurca?”. Așa că, din nou, studiile arată că nivelul de anxietate este, de multe ori, invers proporțional cu cel al încrederii în sine. Și mai este un aspect interesant. Prevedem foarte prost. În 85% dintre cazurile de îngrijorare, de dovedește că lucrurile se termină cu bine. În restul până la 98% avem nevoie de o adaptare a planului, dar ne descurcăm. Rămân doar 2% care sunt justificate (adică ne dau de furcă) și care, oricum, ni se trag de altundeva decât credeam noi.
Cum apare frica în relațiile romantice și cum poate fi ea "vindecată"?
Frica nu e o boală, deci nu are nevoie de vindecare. Are nevoie de asumare. Când vine vorba de relații, vorbim de marele V. Adică de V de la vulnerabilitate. Îmi pasă, mă expun, îmi arăt imperfecțiunile – devin vulnerabil. Dacă îmi pasă destul atunci devin de-a dreptul VULNERABIL. Este deci firesc să-mi fie frică. Orice lucru care e important pentru mine va veni la pachet cu anxietatea generată de posibilitatea de a-l pierde și de a avea de gestionat suferința implicită pierderii. Dacă vreau să trăiesc o viață cu sens, atunci am de admis că frica va fi un tovarăș de drum. Care va avea rolul de a marca lucrurile sau oamenii care contează pentru mine.
Cum percep copiii fricile în comparație cu adulții?
Studiile arată că 90% dintre copii (2-14 ani) au cel puțin o frică specifică. Cei mai mici (0-2 ani) se sperie de zgomote puternice, de străini sau de pierderea părinților. Urmează (3-6) stadiul figurilor imaginare (fantome, dezastre, ființe supranaturale sau intuneric). De pe la 7 ani fricile copiilor devin mai încastrate în realitate, mai specifice (de un anumit pericol, de un anumit animal, etc.) Ce e important de înțeles este că un copil se va speria, dar că normalizarea fricilor depinde de părinte. Poate că îți este cunoscută scena în care copilul cade și, înainte să decidă dacă plânge sau nu, caută ochii părintelui. Dacă acesta zâmbește și este calm, de cele mai multe ori copilul va zâmbi și el. Dacă părintele se sperie sau este nervos, copilul va reacționa ca atare.
De ce adulții au mult mai multe frici decât copiii?
Pentru că avem mai multe cunoștințe, gândim mai mult și asta ne face să complicăm lucrurile și să avem împresia că fricile noastre sunt justificate. Pentru un copil, de pildă, în groapa cu nisip găsești doar distracție nu și microbi. Iar zborul cu avionul e doar interesant nu și periculos. “Sindromul lumii periculoase” se învață. Din știri și emisiuni live, din poveștile altora și, pe alocuri, din propriile noastre experiențe.
O statistică spune că 98% dintre gândurile noastre sunt repetitive... Ceea ce poate însemna că putem avea gânduri care se repetă de ani de zile, incluzând anumite frici. Ce-i de făcut cu gândurile astea repetitive, cum poți să le ții sub control?
Păi e logic... Problemele și sensibilitățile noaste sunt repetitive. Gândurile noastre sunt doar o reflectare a acestor preocupări. Unul dintre primele lucruri pe care le adresez în lucrul cu clienții mei la terapie este achiziționarea obișnuinței de a fi atent la ce gândești. Despre propria persoană și despre lume. Suntem educați să fim atenți la ce vorbim cu ceilalți și la ce lăsăm să se vadă în afară. Nu ne spune nimeni că ceea ce ne spunem este cel puțin la fel de important, dacă nu mai important. Pentru că dialogul meu interior este cel care determină emoțiile mele și tot el este cel care va determina comportamentele mele. Dacă conștientizez și înțeleg ce gândesc atunci pot înțelege și care este, de fapt, problema care mă preocupă. Așa de pildă, pot înțelege că rămân prins într-o relație disfuncțională pentru că mi-e teamă de singurătate și nu pentru că iubesc omul. Sau, tot așa, pot ajunge să accept că mă gândesc că avionul o să se prăbușească nu este o dovadă că asta se va și petrece. Ori pot înțelege de ce dorința de perfecțiune mă poate face să procrastinez.
Eckhart Tolle spune că unul din motivele pentru care ne facem griji este că tindem să ne proiectăm în viitor, în loc să trăim în prezent...
Frica are nevoie de viitor pentru a-și pleda cauza. Din punctul ăsta de vedere, prezentul este un sanctuar. Frica folosește trecutul pentru a căuta argumente, sare grațios (ca o gazelă) peste prezent și se folosește de viitor pentru a proiecta scenarii cu sfârșit dramatic. De multe răspunsul la întrebarea, “eu ce știu concret acum” te ajută să pui în evidență diferența dintre scenariu și realitate. Nu de alta, dar vorba unei foste profesoare de ale mele “ce urmează după dacă e doar imaginație”. Creierul nostru nu face diferențe chiar așa de mari între imaginație și realitate. Așa că, dacă proiectez un scenariu în viitor, va acționa ca și cum lucrurile chiar așa sunt. Spuneam mai sus că prevedem prost... Asta se aplică inclusiv la estimarea capacității noastre de a ne descurca cu ceea ce se petrece în viața noastră. Ne subestimăm. Altfel spus, chiar dacă cel mai negru scenariu se va petrece, ne vom descurca cu mult mai bine decât estimăm atunci când ni-l imaginăm.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com 
Eva Longoria a purtat o rochie Lorena Sârbu la ALMA Awards în 2011. Designerul a însoțit-o pe Olga Kurylenko, care i-a purtat creația, la decernarea Premiilor MOCA, în 2013. Foto: Guliver/Getty Images
J. Lo a întors privirile pe stradă într-o rochie creată de Lorena la sfârșitul anului 2014, dar nici Carmen Electra nu s-a lăsat mai prejos anul trecut, la lansarea unui reality show. Foto stânga: Guliver/Splash News, dreapta Guliver/GettyImages
Pentru ședința foto, actrița Kate Hudson și producătorii s-au gândit că rochia roșie din șifon creată de Lorena Sârbu ar fi cea mai potrivită alegere pentru cunoscutul calendar Campari.
Cine a ales să poarte rochiile designerului român la Globurile de Aur? Giuliana Rancic, prezentatoarea show-ului Fashion Police, în 2015 și anul acesta actrița Felicity Huffman. Foto: Guliver/Getty Images
La sfârșitul anului trecut, Jane Seymour a purtat o rochie din mătase și dantelă creată de Lorena la Gala Britannia Awards. Foto: Guliver/GettyImages
Cântăreața Taylor Swift, care tocmai a câștigat trofeul pentru Cel mai bun album pop și pentru Albumul anului la Premiile Grammy a purtat creații Lorena Sârbu pe scenă, la concertele sale, dar și la Premiile MTV.
Stai în Beverly Hills, ai vecini celebri?
Aici nu am vecini celebri. Am avut o casă în Los Feliz, pe deal, pe care i-am vândut-o actorului Zac Efron. N-am mai stat acolo de mult, ne-am mutat în casa aceasta de șase ani.
De ce ați plecat din Los Feliz? O mulțime de celebrități au case acolo…
Am cumpărat casa, pentru că era ferită de paparazii. Asta e obsesia aici, toată lumea vrea să vadă vedetele și să le facă poze. Ne-am mutat pentru că Andrei, fiul nostru, e mare acum, are zece ani și își dorește vecini, prieteni, iar aici, în Berverly Hills, totul este mai accesibil. Îmi place mai mult în noua casă. Los Feliz e pentru oamenii mai tineri, pentru actori, pentru cei care vor să stea departe de ochii presei.
Cum ați făcut vânzarea? Te-ai întâlnit cu Zac sau ați colaborat prin agenți?
Agentul nostru a ținut legătura cu Zac, căruia i-a plăcut foarte mult casa. A cumpărat-o cu prețul inițial, nu a negociat. Aveam locuința aceea de 10 ani, dar am vândut-o abia în 2013. I-am închiriat-o unui rapper, Sean Kingston, prieten cu Justin Biber, dar făcea tot timpul petreceri și am descis să o vindem.
Cum arată o zi obișnuită de-a ta?
Dimineața, eu sau soțul îl ducem pe Andrei la școală. Ramsey, managerul, îmi face programul și discutăm seara dacă e nevoie să schimbăm ceva. Mă mai ajută și asistenta mea. Apoi, trimit e-mailuri, dau telefoane, mă duc la atelier și după-amiază merg cu Andrei la tenis. Am ajutor în casă, dar nu-mi place să facă alții lucrurile care au legătură cu familia.
Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o până acum?
Când am plecat din țară. Atunci nu mi-am dat seama cât de greu e să fii singur și fără ajutor. Dacă realizam, nu cred că aș mai fi plecat. Aveam 19 ani. M-am mutat în Chicago, cu prietenul meu român, care locuia acolo. După ce am terminat școala de modă acolo, ne-am mutat în Los Angeles și am deschis un magazin în care vindeam rochii. Dar n-a fost suficient de interesant pentru mine să fiu buyer, și m-am hotărât să creez rochii de seară. La început m-au ajutat părinții și soțul. Dar cu designul nu a fost așa de costisitor, magazinul a fost o investiție mai mare.
Când ai primit confirmarea că ești pe drumul cel bun ca designer?
S-a întâmplat treptat, natural, nu a fost un moment anume. Magazinele mari au venit către mine. Trebuie să te gândești tot timpul care este scopul tău. Să creezi rochii sau să construiești un imperiu financiar? Eu sunt cu piciorele pe pământ. Prefer să am o afacere mai mică și să lucrez cu oamenii care-mi plac.
Care au fost cele mai mari provocări ale tale de-a lungul carieri?
Schimările. Când am rămas însărcinată, m-am mutat cu soțul meu din Chicago în Los Angeles. Acolo era foarte frig și nu ne plăcea. Aveam showroom la New York și am hotărât să-l mut în LA, pentru că îmi era foarte greu cu drumurile. A fost complicat.
De unde îți achiziționezi materialele și accesoriile?
Procesul e destul de costisitor. Toate dantelele vin din Franța și le trimit în fabricile din India, unde sunt cusute aplicațiile. Dar cumpăr materiale și din New York.
Ce înseamnă o femeie stylish pentru tine?
O femeie care are grijă de ea și căreia nu-i e frică să experimenteze stilistic. Dar e important să te îmbraci pentru corpul și vârsta ta.
Stilul cărei vedete îți place?
Blake Lively, și nu doar pe covoul roșu. Am îmbrăcat-o când juca în “Gossip Girl” și are stil. Îmi place și de Eva Mendes, pentru că știe să fie și sexy și elegantă.
E ceva ce nu-ți place la LA?
Lumea e puțin superficială. Am o prietenă foartă bună și alte două, trei prietene apropiate. Lumea e foarte competitivă aici, concentrată pe interese și nu știu dacă oamenii sunt foarte deschiși… Temperamentul americanilor nu e ca al nostru. Am întâlnit multă lume drăguță, amabilă, dar la o adică nu te ajută la greu…
Andrei, fiul tău, e impresionat de vedete?
L-am văzut pe Leonardo DiCaprio cu niște prieteni la clubul de tenis. În perioada aceea era în fiecare zi la Beverly Hills Tennis Club, un club de tenis privat. Lui Andrei nu i-a plăcut pentru că avea barbă. Mi-a spus “nu arată deloc ca-n Titanic”. În general, nu prea-l interesează. Îi plac Ariana Grande și Taylor Swift. ÎI place și de Justin Biber, dar nu și de prostiile pe care le face. Îl mai vedem uneori, mergem la același medic.
Alături de Lorena și Andrei, fiul ei, în casa din Beverly Hills, Los Angeles.
La ce te referi când spui că bărbații au de câștigat dacă femeia din viața lor este “trează”?
Eu înțeleg prin ideea de femeie trezită, o femeie vie, liberă și echilibrată. Când e vie și liberă îi oferă bărbatului pasiune și iubire necondiționat și îl vitalizează și îi dă putere. Când este echilibrată îl liniștește, îl ajută să crească, îl susține și îl potențează. Dacă ai fi bărbat, nu ai vrea asta de la iubita ta?
Creativitatea. În ce fel crezi că este ea înțeleasă de către femei și bărbați și cum ar trebui ea să fie ea văzută?
Creativitatea pentru mine ține de principiul feminin și este un proces guvernat de organicitate, foc, ardere, alchimie. În lucrul meu deopotrivă cu bărbați și femei nu am remarcat o diferență. Creativitatea este un proces cu legi de sine stătătoare și pare că își deschide porțile pentru cei dornici de mai mult, fie ei bărbați sau femei.
In societatea de azi femeile tind să-și inhibe partea feminină și să o dezvolte pe cea masculină. Mă refer la faptul ca sunt din ce în ce mai multe femei în funcții de conducere, ceea ce înseamnă că accentul este pus pe gândire în detrimentul simțirii. Cum afectează asta relațiile de cuplu?
Le afectează dramatic pentru că schimbă legile invizibile ale relaționării bărbat - femeie. Fără să își dea seama când femeia stă prea mult în energia ei masculină îl împinge pe bărbat în energia lui feminină și se inversează rolurile. Foarte curând partenerii devin nefericiți pentru că nu le sunt firești rolurile nou create. Eu sunt pentru emanciparea atât a femeilor cât și a bărbaților în a lucra cu aspectele lor opuse. Cred că femeile trebuie să aibă un masculin bine definit la muncă sau oricând e necesar să facă lucrurile să se întâmple, dar știu că dacă nu alocă timp pentru cultivarea energiilor lor feminine își pierd din puterea lor ca femei și nu mai își împlinesc rolul. Femeia joacă un rol foarte important în menținerea unui echilibru în familie. Când femeia nu este echilibrată toată lumea este afectată.
De ce cuvânt ar trebui să le fie teamă bărbaților? 😊
De nici un cuvânt, dar cu siguranță ar trebui să stăpânească trei mari secrete: femeie, orgasm, iubire. 
Shak, arăți foarte bine la doar câteva luni după ce ai născut...
Eh, n-aș spune că sunt chiar în ce mai bună formă (râde)...
Cum ai revenit la formele de dinainte de naștere? Ce sfaturi le dai femeilor însărcinate?
Când eram însărcinată în șase luni jucam tenis. Dar n-a fost prea înțelept, pentru că cel mic avea destul de mult în greutate. Am început să fac sport la câteva luni după ce am născut și am o dietă echilibrată. Abia în câteva luni voi ajunge la forma pe care mi-o doresc.
Ce sport faci?
Variez cât mai mult, ca să nu mă plictisesc. Merg la bag boxing, joc tenis, lucrez la aparate sau dansez. Și am grijă ca pulsul să rămână la nivelul la care ard grăsimile.
Cum arată meniul tău?
Sunt omnivoră, mănânc de toate. Dar încerc să mă țin departe de prăjeli și de toate lucrurile alea bune (râde). Cum ar fi deserturile... Bineînțeles, mai fac și excepții însă momentan încerc să scap de cele câteva kilograme pe care le-am pus în timpul sarcinii și sunt mai strictă. Încerc să mănânc multe fructe, legume și proteine, pe care le preparăm cât mai sănătos sunt foarte atentă la cantități. Câte 100 gr de carne de pui sau de vită și salate mari. Altfel, sunt gurmandă, pot să mănânc oricât, uneori trebuie să mă oprească cei din jur.
Ești mamă, soție, artistă, femeie de succes, ambasador al carității. Cum păstrezi echilibrul între aceste roluri?
Habar n-am! Bănuiesc că nu sunt singura femeie din lume care are un bărbat, copii, un job și face face atât de multe lucruri. Dacă bărbații ar trebui să facă toate lucrurile pe care le fac femeile am fi subpopulați. Dar mai ales dacă ar trebui să treacă prin sarcină, când copilul începe să se dezvolte. Și faptul că împarți corpul cu o altă ființă umană e o provocare destul de mare. Încerc să păstrez o balanță. Câteodată, la finalul zilei mă simt epuizată. Cred totuși că această balanță se reglează în timp și te adaptezi din mers la noua viață. Curând voi începe să lucrez la un nou album, să scriu muzică și să merg în turnee. Deși nu știu cum voi face toate astea (râde). Sunt foarte implicată în ceea ce fac. Și în carieră și în creșterea copiilor.
Ce te face să zâmbești?
Gerard mă face să zâmbesc, e amuzant, e un tată fericit. Și zâmbetul copiilor mei, care e molipsitor. Sasha a descoperit acum zâmbetul social, e magic.
Sahkira, Gerard Pique și cei doi copii, Sasha (stânga) și MIlan (dreapta), într-o fotografie postată de artistă pe contul ei de Instagram două luni în urmă.
Ce ritual de frumusețe ai?
E simplu. Îmi îndepărtez machiajul în fiecare seară, mă spăl pe dinți cu Blend a Med 3D White și aplic vitamina C pe ten, pentru a îndepărta petele pigmentare cauzate de soare. Ziua, îmi place să folosesc pudră pentru obraji, pentru ca tenul meu să pară sărutat de soare. Chiar și atunci când nu port machiaj deloc, trebuie să am întotdeauna puțină culoare în obraji.
Cât de mult te‐a ajutat zâmbetul în relațiile personale?
Sunt sigură că Gerard preferă să mă vadă zâmbind. Cred că surâsul e cheia pentru o viață sănătoasă și pentru o relație. E important să vă distrați împreună, să râdeți unul la glumele celuilalt. Gerard e generos, îmi zâmbește mereu. Știe să-mi facă complimente. Știe care sunt prioritățile lui în viață. Ca artistă, eu sunt mai complicată câteodată. Dar ne completăm foarte bine, iar el e plin de viață.
Te uiți la meciurile lui Gerard? Ce fel de spectator ești?
Mă uit la fiecare meci de fotbal în care joacă el. Dacă nu joacă, nu mă uit (râde). E foarte important pentru el. Și-mi pune mereu întrebări, să verifice dacă m-am uitat la meci. Îmi place că e foarte pasionat de ce face. Și pentru mine e important ca prietenul meu, adică tatăl copiilor mei, să se uite la show-urile în care apar sau la concertele mele.
Pe stadionul Camp Nou, după ce FC Barcelona a învins Athletic Bilbao, câștigând Cupa Spaniei. Cei doi formează un cuplu din 2010. Foto: Guliver/Getty Images
Împărțind un selfie cu Shakira la finalul interviului. Artista de 38 de ani promite să ne surprindă curând cu piese noi.
Interviu publicat în revista Unica, iunie 2015.
Suntem un grup de șase persoane, din toate colțurile Pământului ăstuia rotund. Primim costumul de neopren și apoi ni se povestește despre circarii cetaceelor și aventura pe care urmează să o trăim. Sunt atât de nerăbdătoare încât mi-e greu să ascult. Mă străduiesc totuși. Nu ai voie să le atingi ochii, gura, organele genitale și orificiul prin care respiră, cel din vârful capului. Delfinii respiră prin plămâni, nu prin branhii, precum peștii și asta înseamnă că trebuie să urce la suprafața apei. Nu-și pot ține respirația mai mult de 15-30 minute și dacă nu urcă la surpafață se pot îneca.
Omul din fața mea cu titulatură complexă, Marine Mammal Specialist, vorbește cu multă pasiune despre delfini, dar mai ales cu respect. Delfinii nu sunt niște animale de companie pe care le punem să facă ce vrem, când vrem. Dacă refuză să urmeze instrucțiunile, nu sunt obligați sau pedepsiți. Atitudinea asta mă bucură și-mi dă impresia că simpaticele mamifere sunt bine îngrijite aici. Ok, dar ce se întâmplă totuși dacă delfinul refuză să-și asculte instructorul? "Dacă au făcut bine, îi recompensăm cu pește, dacă au făcut ceva greșit, nu-i pedepsim. Îi ignorăm 3 secunde. Asta e cea mai mare pedeapsă pentru un delfin. Să nu-i acorzi atenție. Sunt niște mamifere foarte sensibile." Aha, mai ceva decât oamenii. 😊
Pregătirea de întâlnire durează aproape o oră. Apoi intrăm în bazin. Apa din Golful Persic are 22 de grade și e foarte sărată, așa că e de evitat să-ți intre în ochi dacă vrei să vezi cu cine înoți. Am testat. 😊
Yvette ne aliniază, ca să facem cunoștință cu Cathy. Mai întâi îi atingem pielea. Cea mai fină piele din lume. Nu cred că am atins ceva mai fin în viața asta... nici mătasea din Thailanda, nici tenul îngrijit cu cele mai scumpe creme din lume, nici pielea de bebeluș. Nici nu-i de mirare. Cathy își reînnoiește pielea o dată la două ore, iar asta mă face puțin cam invidioasă. 😊
Bat apa cu palma și delfinuța care zâmbește tot timpul îmi răspunde aruncând stropi cu boticul. Vine la mine, se rostogolește pe spate și așteaptă cuminte să o prind de aripioare. Nu știu de ce, dar am emoții. O prind cu ambele mâini, îmi lipesc abdomenul de al ei și o las să mă poarte pe apă. Ha! Mi-ar plăcea să fugim înot până-n larg, în Qatar, și-napoi. Simt cum își mișcă coada înainte și înapoi ca să înainteze. Asta e diferența dintre un pește și un mamifer marin. Peștele își mișcă coada stânga, dreapta, iar mamiferul sus, jos. Tare-mi place ghidușia asta a ei, dar cu părere de rău, când ajungem în dreptul instructorului trebuie să-i redau libertatea.
Apoi, Yvette o ghidează pe Cathy prin gesturi să-mi dea un pupic pe obraz. N-am nimic împotrivă, deși e cel mai umed pupic. :-) Dansăm împreună, mă rotește în apă, împingându-mi palma și o iau în brațe. Of, ce repede se termină experiențele astea minunate... nici nu știu când a trecut jumătatea de oră și trebuie să-mi iau la revedere de la Cathy. Îi fac cu mâna și-mi răspunde făcându-mi semn cu aripioara. Am și vorbit cu ea, dar instructorul m-a pus în temă că delfinii nu înțeleg sunetele foarte clar, e ca și cum ai bolborosi ceva prin apă. Poate că nu a auzit ea prea bine, dar sunt sigură că a simțit. Da, sunt sigură că a simțit că mi-a fost dragă și mi-a oferit o experiență pe care mi-o voi aminti toată viața.
Cum ajungi în Dubai
Prin brandul Pegas Holidays, Christian Tour, cel mai mare tour operator de vacanțe charter din România, a lansat pentru 2016 mai multe tipuri de pachete turistice în Dubai și Emiratele Arabe Unite, dedicate tuturor categoriilor de turiști: Luxul Accesibil (de la 495 euro/ persoană/ sejur), Standard (de la 561 de euro), Senior Voyage (de la 595 de euro), WinterSun (de la 703 euro), Dubai Luxury (de la 1520 de euro).
Pachetele includ transportul cu avionul (zbor direct București-Dubai-București), cazare 7 nopți în hoteluri de 4 și 5 stele aflate în oraș sau la plajă, cu mic dejun inclus, și asistență turistică în limba română. Perioada ideală de călătorie: noiembrie-aprilie, când temperaturile sunt foarte plăcute.
Cât te costă să înoți cu delfinul?
1 dirham este aproximativ un leu.
Există mai multe pachete. Pe oricare dintre ele l-ai alege însă, e de preferat să-ți faci rezervare din timp. Cu 14 zile în avans ai o reducere de 100 de dirhami. Altfel, e posibil să găsești loc în aceeași zi, însă dacă este aglomerat s-ar putea să nu fie ora pe care ți-o dorești. Dacă ești cazat(ă) în hotel e mai ieftin decât dacă vii în vizită.
Dolphin Encounter: pentru toate vârstele, e preferatul copiilor. Turiștii se joacă cu delfinul aproape de mal, deci nu e necesar să știi să înoți. Maximum 10 persoane la un delfin. 30 de minute în apă. Nu există limită de vârstă, însă copiii sub 12 ani trebuie însoțiti de un adult.
Cost: minimum 795 dirhami, maximum 895 de dirhami (sumele variază în funcție de perioada anului).
Atlantis Dolphin Adventure (cel pe care l-am ales eu): întâlnirea se întâmplă în larg, trebuie să știi să înoți. Durează 30 de minute în apă și grupul are maximum 6 participanți. Copiii trebuie să aibă minimum 8 ani, cei sub 12 ani trebuie însoțiti de un adult (maximum 3 copii per adult).
Cost: minimum 960 dirhami, maximum 1 025 de dirhami.
Atlantis Royal Swim: Joaca în larg durează 30 de minute, dar te poți bucura de doi delfini și de data asta te împing cu boticul în tălpi. Grupul are 6 invitați și trebuie să știi să înoți. Vârsta minimă a copiilor este de 12 ani.
Cost: minimum 1 100 dirhami, maximum 1 195 de dirhami.
Dolphin Scuba Dive: ca să poți participa trebuie să ai certificat de scuba diving și peste 12 ani. Scufundări la 3 metri și 30 de minute de bucurie. 6 persoane la un delfin.
Cost: 1 450 de dirhami (indiferent de perioadă).
Doplhin Photo Fun: poze cu delfinii și cam atât.
Cost: 325 dirhami
Fotografiile
Este posibil să-ți facă cineva fotografii de pe mal, dacă plătești o taxă de 100 de dirhami. Dar trebuie să fie un obiectiv foarte bun, pentru că distanța de la mal pînă în larg e destul de mare și ai nevoie de zoom. Pozele cu telefonul nu ies bine deloc.
Dacă nu ai aparat foto profesional, poți cumpăra fotografiile lor. Costă 75 dirhami/poza.
Filmatul este interzis.
Nu ai voie cu bijuterii sau alte accesorii în apă, pentru a nu răni animalele.
Kiss! 😊
Foto: Adi Bulboacă
Anul care a trecut a fost unul foarte plin pentru redacția Unica. Coperte și interviuri exclusive, proiecte speciale pe trei continente, ateliere de idei dedicate cititoarelor revistei și petrecerea aniversară Winter Xtra Party, la care am sărbătorit 18 ani de la apariția primului număr Unica și 30 de ani de Windows. La evenimentul exclusivist au participat peste 200 de invitați, vedete, antreprenori de succes și colaboratori, am rememorat proiectele frumoase din cele 218 ediții publicate până în prezent și ne-am bucurat de vocea superbă a Alexandrei Ușurelu.
Și pentru că este ediția de februarie, luna în care scriem despre dragoste mai mult decât de obicei, ți-am pregătit un material special despre Sore, care în curând va fi mămică. Prezentatoare emisiunii "Vorbește lumea", de la ProTv, pe care o știi din serialele pentru adolescenți a lansat deja cinci videoclipuri, a debutat într-un lungmetraj și urmează să ne prezinte în curând cel mai frumos "proiect" al ei, o fetiță pe nume Erin (nume irlandez care înseamnă "cea iubită, cea trimisă". Descoperă cel mai frumos shooting de până acum al artistei (după cum ne-am mărturist chiar ea!), dar și detalii despre sarcină și cum i s-a schimbat viața de când a aflat vestea cea mare.
Foto: Oltin Dogaru, make-up: Ioana Stratulat, hair-style: Sorin Stratulat, stilist: Irina Hartia
Despre iubirea pentru artă am stat de vorbă cu Cristina Bălan, câștigătoarea trofeului Vocea României, actrița Ana Ularu, care a jucat alături de Tom Hanks și scriitoarea Leslie Jamison, autoarea bestsellerului „Probe de empatie“. Și acestea sunt doar câteva dintre articolele care te vor face să ne iubești și mai tare!
Foto: Tiberiu Arsene, make-up: Ioana Stratulat, hair-style: Sorin Stratulat, stilist: Alexandra Calafeteanu
Foto: George Pruteanu, make-up & hair-style: Raluca Crăciun, stilist: Irina Hartia
Cupa Mondială de schi alpin deschide sezonul de iarnă încă din luna octombrie, iar telegondolele funcționează până în mai. Asta înseamnă șapte luni pe an de zăpadă garantată. În Sölden sunt 69 km de pârtii albastre, 45 de pârtii roșii și 29 negre. Suficient de mulți kilometri de adrenalină.
Restaurantul gourmet ice Q, la 3 048 m, lângă gondola Gaislachkogl, în Sölden.
Pentru momentele de respiro, dar și de răsfăț culinar există restaurantul gourmet ice Q, la 3 048 m, în cel mai aproape de cer domeniu schiabil, lângă gondola Gaislachkogl. Clădirea modernă, în întregime din sticlă, „te obligă“ să admiri peisajul suprarealist, ca un tablou. Decorul li s-a părut perfect și producătorilor celui mai nou film al seriei James Bond, „Spectre“, care a turnat aici una dintre cele mai importante scene de acțiune cu doar câteva zile înainte de venirea mea. Mi-am încălzit sufletul cu o cafea, un desert delicios și imaginea agentului 007, Daniel Craig, aruncând în aer locul cu mișcări hotărâte, dar seducătoare.
Stațiunea Obergurgl – Hochgurgl e o alegere tentantă pentru schi sau snowboard.
Și stațiunea Obergurgl - Hochgurgl e o alegere tentantă pentru schi sau snowboard. 114 km de pârtie, aur alb din abundență și tunuri de zăpadă artificială pe 99% din pârtii, pentru cazul puțin probabil al dispariției celei existente. Toboganul pentru săniuțe, nocturna sau pista cu trambuline pentru magia albă fac din Hochgurgl un loc dezirabil atât pentru familii, cât și pentru aventurieri.
La restaurantul Hohe Mut Alm, pe vârful omonim, găsești meniu cu specific tirolez.
Pe drumul către Gampe Thaya, cabana veche de 350 de ani, făcliile îți sunt călăuză.
Pârtiile din Oetz și prânzul la Khütaile Alm sunt un must-have dacă ajungi în Tirol.
Așa că am ajuns în stațiunea Oetz, pentru a descoperi locul de joacă pentru sportivi din jurul Hochoetz. Majoritatea pârtiilor sunt roșii, 47 km, dar există și 18 km de piste albastre și 9 km cu dificultate ridicată. O nouă zi cu soare și pârtii frumoase, suficient de late încât să valsezi în voie, fără să te ciocnești de alți participanț la trafic.
Aqua Dome, cel mai mai mare spa din Austria, e situat în Längenfeld, în inima munților din Valea Oetz.
După-amiază a urmat răsfățul suprem. O vizită la Aqua Dome, în Längenfeld, un hotel de 4 stele elegant și cel mai mare spa din Austria. Parcul acvatic, înconjurat de Alpi, pare desprins din filmele fantastice. Piscinele exterioare arată ca niște farfurii zburătoare. Una face masaj, alta are bule și cealaltă, apă sărată. Noaptea, farfuriile pare că plutesc în aburi, Aqua Dome-ul strălucește în culori efemere și locul devine magic. Am intrat în piscina cu apă caldă, sărată și cu muzică în surdină. Am privit brazii înzăpeziți, conturul munților și cerul limepde. Apoi mi-am umplut plămânii cu aer curat și rece de munte și nu m-am mai gândit la nimic. Am simțit. Timpul a rămas suspendat. Mi-am lăsat corpul să plutească pe apă și am admirat stelele printre norii de abur, minute în șir, în timp ce acordurile de muzică clasică îmi invadau timpanele de bucurie. A fost magic.
Date tehnice
Avion: Aeroportul din München e legătura perfectă cu stațiunile din Tirol.
București-München: de 5 ori/zi cu Lufthansa și Tarom;
Cazare: poți face rezervare pe www.visittirol.ro, de
la 476 euro/2 pers./7 zile, cu mic dejun;
Skipass: Sölden: aprox. 49 euro/zi; Obergurgl - Hochgurgl: 46 euro/zi; Oetz: 35 euro/zi;
Se spune că în 1621, Daniel Mihály, vicecăpitanul ținutului Trei Scaune, ambasador al lui Gabriel Bethlen, a primit de la domnitor drept donație proprietatea de la Tălișoara, unde a ridicat conacul, iar construcția a început în perioada Renașterii târzii din Transilvania.
Blazonul familiei nobiliare este prezent atât pe poarta din fier cât și pe peretele clădirii, sculptat în piatră (pe fundal).
Ancadramentul de piatră care în trecut folosea drept intrare în castel.
Camera Constantinopol.
Camera Lebădă.
În zilele noastre, castelul aparține familiei Racz, Lillei și soțului ei Atilla, două gazde extrem de primitoare care au făcut-o chiar și pe prințesă să se simtă.... ca la ea acasă.
După ce ascultă povestea și luă cina, prințesa se retrase în camera Lebădă și se răsfăță cu un masaj. Deși ținutul în care poposise era recunoscut pentru animalele sălbatice ce puteau fi admirate, căprioarele și urșii, ea nu văzu decât un urs panda. Și făcu un selfie.
Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea cam așa.
NOTIȚE DE SUBSOL
Castelul Daniel
Prețul camerelor variază între 80 și 110 euro pe noapte. Detalii pe site-ul hotelului sau pe Booking.
Ce-ar fi de văzut în zonă? La Muzeul din Baraolt, scheletul unui mastodont, care, potrivit paleontologilor, ar fi trăit aici în urmă cu mai bine de 2 milioane de ani. Scheletul are aproape 7 metri lungime şi 3,5 metri înălţime, iar specialiştii spun că e valoros pentru că s-a păstrat intact în proporţie de peste 90%, fiind cel mai complet exemplar din specia Anancus Arvernensis descoperit vreodată în lume. În plus, gazdele castelului vă pot organiza trasee în zonă, de la o vizită la castelul de la Vârghiș, la drumeții pe Cheile Vârghișului sau o incursiune în lumea meșteșugarilor locali, fierarul satului sau morărița pe care a vizitat-o chiar și prințul Charles.
Dacă decizi să rămâi în interior, poți savura un vin bun la focul sobei cu lemne.
Caleașca din poveste
Mazda MX-5, cel mai bine vândut roadster din lume.
Date tehnice: Motorizare benzină G131 MT6 (transmisie manuală în 6 trepte), cilindree 1 496 cmc; Putere maximă: 131 CP/4 800 rpm; Tracțiune spate; Performanțe: 0-100km/h 8,3 sec; Viteză maximă: 204 km/h; Consum mediu: 6,0 l/100km; Emisii CO2: 139 g/km; Portbagaj: 130 litri; Sistem de navigație; HBCS: control automat faza lungă; Sistem avertizare depășire bandă de rulare; Acces fără cheie; Scaune încălzite; Preț versiune testată, Revolution (TVA inclus): 25 290 euro.
Parcă-l știu de-o viață pe Edi. Când povestește ceva, orice, gesticulează într-un mod care mă fascinează. Își susține cuvintele cu mâinile, le urcă, le coboară, le dilată și le micșorează după bunul plac. A învățat pantomimă în mulți ani de repetiție: "Nu înveţi pantomimă într-un an de zile… Eu am învățat în ani cum să arăt un moment din viaţă doar prin mişcare". Să vezi de câte mișcări e nevoie să vorbești despre teatru, religie, nutriție sau călătorii interesante, cum a fost cea de la Milano, unde a reprezentat România la un târg printr-un spectacol de pantomimă, alături de alți trei colegi actori. (Chiar, oare actorii de pantomimă fac febră musculară după spectacol? 😊)
Mi-a povestit mai multe despre experiența din cizmă pe o vreme de balerini și apoi l-am rugat să o împărtășească în scris cititorilor The Idealist. Data viitoare o să-l rog să vă povestească vizual, prin gesturi, ca să vedeți cât de ușor îi este să-i lase pe alții fără cuvinte. Defectul lui profesional. 😊
Pe Eduard Adam îl puteți vedea în spectacolul de pantomimă, "România. Închis pentru inventar", la Teatrul Metropolis, sau în piesele de teatru "Dumnezeu se îmbracă de la second hand" (12 decembrie) și "Înșir'te mărgărite" (13 decembrie), la Teatrul Național.
Dar mai bine îl las pe Edi să vă povestească mai multe...
"N-am ales personal să merg la Milano ȋn vara asta, m-a dus firul vieţii. Pentru mine, ăsta e un semn că trebuia să fiu acolo. Şi au fost multe obstacole ȋn legătură cu plecarea asta, dar, cumva, s-au dizolvat toate. Credinţa mea este că nimic nu e ȋntâmplător ȋn viaţă şi avem de invăţat câte ceva din fiecare experienţă prin care trecem. Şi am avut ce ȋnvăţa ȋn două luni trăite practic ȋntr-o…cizmă 😊
Pe scurt: am reprezentat România, prin Ministerul de Externe, la Expo2015. Am realizat, ȋmpreună cu colegii mei - Nicolae Nastasia, Ana Pepine şi Amelia Stuparu, momentul de teatru non-verbal, din cadrul pavilionului României. A fost o experienţă nemaitrăită până atunci, de niciunul dintre noi. Show-ul dura 15 minute, iar povestea a fost creată pornind de la tema pavilionului României: ţara noastră e ȋn armonie cu natura, modernismul se împleteşte bine cu tradiţia, avem potenţial agricol mare, folclor de bună calitate şi suntem ospitalieri. Este foarte greu de redat ȋn cuvinte povestea unui show care se joacă ȋn pantomimă! Aşa că invit, pe cei curioşi să vadă imagini, pe site-ul şi pe pagina de FB a Ministerului de Externe.
De la stânga la dreapta, actorii Nicolae Nastasia, Ana Pepine, Amelia Stuparu și Eduard Adam.
A doua zi, ȋn timpul celui de-al treilea show (jucam şase pe zi), ne dădeam coate cu Nicolae, ȋn legatură cu o figură cunoscută din public: era japonezul nostru! La final a venit doar să facă o poză cu noi şi a plecat fără să spună o vorbă. Avea o lacrimă in colţul ochiului. M-a lăsat şi pe mine cu una, iar ironia cu care ȋl tratasem ȋn seara precedentă, m-a ȋmpuns drept în stomac... Lecţia mi-a fost clară. M-am oprit pentru o perioadă să mai iau peste picior pe străinii care nu inţeleg româneşte, dar nu ştiu nici engleza bine. Sper să mă ţina cât mai mult…
Ana Pepine, Amelia Stuparu, Eduard Adam și Nicolae Nastasia în spectacolul de pantomimă despre România.
Domul din Milano, o capodoperă gotică superbă, ce domină piața centrală. Foto: Getty Images
Nicolae Nastasia, Ana Pepine, Amelia Stuparu și Eduard Adam.
Canalele Navigli si atmosfera lor boemă. Foto: Getty Images
Magazin cu obiecte ceramice din cartierul Navigli. În zonă găsiți multe magazine vintage cu obiecte de artă, antichități sau haine în stilul anilor 70, 80, punk, rock sau military. Foto: Getty Images
De la stânga la dreapta: Mihaela Alexandru (foto editor), Carmen Ghibuțiu (redactor), Alexandra Calafeteanu (stilist), Laura Davidescu (redactor-șef adjunct), Monica Cismaru (redactor), Carmen Dima (art director), Adina Rosetti (redactor), Georgiana Constantin (beauty editor), Raluca Hagiu (redactor-șef), Luminița Micșunescu (grafician), Irina Hartia (stilist). Foto: Andreea Goia.
Una dintre piesele mele favorite de la ședința foto cu echipa Unica, jacheta realizată de designerul Bianca Popp. Foto: Andreea Goia.
În ediția de decembrie, celebrul designer Karim Rashid mi-a adus vești din viitor. Cum ne vom îmbrăca, în ce fel vom călători, ce rol va avea designul în viața noastră... ("Marțianul" e un film de adormit copiii pe lângă viziunea lui Rashid despre designul viitorului).
Ajuns la București, Karim Rashid a fost așteptat la aeroport de o panteră roz pe patru roți, un Mini Cooper simpatic, scăldat în roz, culoarea lui preferată. La invitația Brand Minds, designerul a susținut conferința “Cum va schimba designul lumea“, apoi a vizitat galeriile de artă și a bifat și câteva petreceri cool. Căci dacă nici el nu e cool, atunci nu știu cine mai e. 😂
Un alt interviu exclusiv îl are ca protagonist pe designerul Randy Fenoli, prezentatorul emisiunii "Say Yes to the Dress" de pe TLC și unul dinte cei mai cunoscuți și mai apreciați consilieri vestimentari pentru mirese (sfătuiește numai 15 000 de viitoare mirese pe an!).
Bonus: 107 piese pentru petrecerile de Sărbători!
Și pentru că decembrie este luna în care căutăm inspirație pentru tot ce ține de Sărbători, am invitat câțiva bloggeri celebri (pe fabuloasele din imaginea de mai jos probabil le-ai recunoscut deja) să ne ofere câteva idei... de sezon: ținute pentru Revelion, coafuri cu dichis, destinații de vis și deserturi greu de omis (rima e intenționată 😊).
Disclaimer: aici este doar o mică parte a ediției aniversare Unica. Mai sunt multe alte articole interesante pe care nu le-am menționat, dar care vor fi o surpriză plăcută cu siguranță! 😊
Foto coperta Unica: Ștefan Dani 
De fiecare dată când mă gândesc la vacanță, îmi amintesc ce-mi spunea psihologul Miruna Stănculescu, citându-l pe scriitorul american Elbert Hubbard: "Nici un om nu are nevoie de vacanță la fel de mult ca cel ce tocmai s-a întors dintr-una". Păi, nu? De câte ori nu te-ai întors obosită din vacanță? Dacă stai bine să te gândești, aproape că nu-ți amintești când te-ai întors odihnită dintr-una. 😊 Eu am nenumărate exemple, inclusiv ultimele două aventuri despre care nici nu am apucat să scriu pe blog încă. Dar promit să o fac înainte să plec din nou.
Până atunci am vizitat Travel Week 2015, cel mai mare târg de turism virtual, deschis până miercuri, 18 noiembrie, la orice oră din zi și din noapte.
Pe scurt, în loc să mergi de la un stand la altul, așa cum faci în mod obișnuit la un târg offline, intri pe www.travelexpo.ro și găseși la un loc toate "standurile". Organizatorul târgului, agenția Perfect Tour, a grupat ofertele foarte smart și este ușor să găsești ce te interesează: city break, concerte, back to nature, adults only, wellness, croaziere, vacanțe pe șine (la asta chiar nu mă așteptam!), redescoperă România (am văzut și Conacul Polizu, unde plănuiesc să ajung în curând), locații "pet friendly", aventuri inedite... Plus un outlet cu vacanțe cu reduceri de până la 65%. Dacă ai întrebări, consultanții îți răspund pe chatul live și dacă vrei să afli mai multe despre anumite destinații, te poți înscrie la webinarii. Urmează Asia, Dubai, croazierele, Africa și America.
La ferma de reni din Laponia.
Cu Andreea Raicu la creșa de tigrișori din Chiang Mai, Thailanda.
Mai jos, în avanpremieră, alte surprize din Unica de noiembrie, de astăzi la chioșcuri. 😊
Cum te-ai documentat pentru film?
A trebuit să mă documentez luni bune pentru a afla tot ce se întâmplă în biroul unui judecător, la tribunal, în centrele educaționale, pentru a-i observa pe acești oameni. Îmi doresc să fiu cât mai aproape de realitate. Trebuie să fii realist când vorbești despre instituții și, înainte de toate, să faci o documentare în profunzime.
Există filme cu tradiție despre delincvența juvenilă. Te-a influențat vreunul în mod special?
Am văzut filme pe subiectul acesta: „Scum“, de Alan Clarke, „The 400 Blows“, de François Truffaut, dar atunci când am scris scenariul, nu când am filmat. Nu-mi place să iau alte producții drept modele. Unul dintre filmele mele preferate este „Sweet Sixteen“, al lui Ken Loach.
Cum ai lucrat cu Rod Paradot, băiatul care îl interpretează pe Malony?
Am lucrat foarte greu, pentru că este departe de personajul pe care l-am scris. În mod normal, alegi un actor tânăr cât mai aproape de personajul tău și îi ceri să fie el însuși în fața camerei. Dar Rod nu era actor, nu mai filmase niciodată și era și foarte departe de personaj. A trebui să-l învăț totul, de la A la Z. Am fost regizor și profesoară de actorie. În plus, nu e un tip violent deloc, e un copil adorabil și foarte bine educat și a fost dificil pentru el să filmeze scenele de violență, unde trebuia să fie exploziv. Nu știa prea bine cum să găsească în el genul acesta de emoție, așa că a trebuit să-l presez la nesfârșit, ca să-l fac să explodeze și să poată interpreta personajul. Bine, era mai degrabă o reacție violentă față de mine.
Catherine Deneuve interpretează rolul unei judecătoare în filmul, „La Tête Haute“.
Emmanuelle Bercot și Vincent Cassel în „Mon Roi“, filmul care i-a adus actrîței premiul pentru interpretare la Festivalul de Film de la Cannes, în 2015.
Ce spune regizoarea Chris Simion despre Noaptea Devoratorilor de Teatru?
"Este un proiect dedicat actorilor tineri (biologic și spiritual). Visul meu este să ajung la Sankt Petersburg, orașul autorului meu favorit și mai mult decât atât să prind acolo nopțile albe. Până când acest vis se va transforma în realitate, m-am gândit să stârnesc nopțile albe în orașul în care locuiesc. E ca în liceu sau ca în facultate... atunci mă prindea răsăritul citind sau scriind. Cred că avem nevoie din când în când de ceva excentric care să ne scoată din rutină."
La eveniment se vor prezenta și cărți scrise de actorii: Oana Pellea, "Jurnal", Florin Piersic jr. "Opere cumplite, volumul 2", Tudor Chirilă, "Exerciții de echilibru", Alina Nedelea, "Șoseaua Cățelu 42" precum și cel mai nou roman al regizoarei Chris Simion, "40 de zile".
La cele de mai sus se adaugă expozițiile de fotografie și desen care vor fi sustinute de artiștii de la Asociația Națională pentru Arte Vizuale.
Și ca să fie siguri că-l trimit la plimbare pe Moș Ene sâmbătă noaptea, organizatorii au pregătit și un concert Nightlosers. 😀
Noaptea Devoratorilor de Teatru este un eveniment organizat de Chris Simion Theatre & more și 360 Revolution.
Detalii și pe pagina de FB a evenimentului.
Foto: Alex Gâlmeanu
Dialogul este redat și în filmul biografic "Steve Jobs", în regia lui Danny Boyle, pe care am avut ocazia să-l văd de curând la Festivalul de Film de la New York.
Am înțeles geniul nebun al lui Jobs, dorința lui obsesivă de a face cele mai bune produse - de la Mac, la iPhone, iPod sau iPad, și determinarea cu care reușea să-și pună în practică ideile.
Nu, nu părea ușor deloc și în ciuda faptului că relația cu el era dificilă, oamenii îl iubeau și îl pomenesc cu drag și acum, povestește Michael Fassbender, actorul care îl interpretează în film pe Steve Jobs, la conferința de presă ce a urmat proiecției.
Scriu articole pe MacBook, fac poze publicabile în revistă cu iPhone și citesc cărți pe iPad. Am și avem acces la lucruri nebănuite, inimaginabile cu ani în urmă, datorită unui geniu suficient de nebun încât să creadă că imposibilul este tangibil.
Astăzi, facem un nou pas către viitor. Vodafone lansează în România iPhone 6s și iPhone 6s Plus în noaptea dintre 8 și 9 octombrie și a anunțat în premieră preînregistrările pentru clienții interesați de achiziția unui iPhone.
Așadar, joi, 8 octombrie, începând de la orele 22:00, poți achiziționa cele mai avansate modele de iPhone la unul dintre cele 15 magazine deschise până după miezul nopții în mai multe orașe din țară. Lista completă aici.
În București, lansarea noilor modele de iPhone se sărbătorește la magazinul Vodafone din Centrul Vechi (Str. Lipscani, nr.27), printr-un eveniment inedit, în ritmuri de bossa nova, cu numere unice de magie folosind tehnologia Apple.
Pont: ai șansa să câștigi un voucher cu care îți poți achiziționa smartphone-ul anului, dacă vii îmbrăcat cu ceva într-o nuanță de roz și te înscrii în tombolă.
Cu abonamentul RED 89, utilizatorii pot achiziționa noul iPhone 6s la 0 Euro sau noul iPhone 6s Plus la 99 euro.
Vodafone România furnizează cele mai bune viteze de date 4G din Europa, cu o medie de 36 Mbps, potrivit unui studiu extins, publicat de OpenSignal, având ca sursă 325.221 utilizatori globali ai serviciilor 4G, care au contribuit cu date în perioada iunie-august 2015. Mai multe informații aici.
Cu câteva zile în urmă, am vizitat magazinul oficial Apple din New York. Aproape că nu-mi puteam auzi gândurile din cauza furnicarului conectat la noile modele iPhone. Mă bucur că n-am făcut asta în primul weekend de la lansare, când Apple a înregistrat un nou record de vânzări, de 13 milioane de bucăți. Abia am avut ocazia să văd cum mi-ar sta cu noul iPhone 6s. Roz, firește. Așa cum îi stă bine unui idealist.
Detalii despre iPhone 6s și iPhone 6s Plus la Vodafone România.
P.S. Filmul biografic "Steve Jobs" în regia lui Danny Boyle, cu Michael Fassbender (în rolul lui Steve Jobs), Kate Winslet și Seth Rogen va avea premiera în România pe 11 decembrie.
Foto: Apple
Diane von Furstenberg alături de concurentele celui de-al doilea sezon al show-ului "House of DVF".
În show-ul TV „House of DVF“ premiul cel mare e un loc în echipa Diane von Fürstenberg. Ce așteptări aveți de la cea care va câștiga competiția?
Să reprezinte brandul în toată lumea. Să fie cea mai bună.
Ultima carte pe care ați lansat-o se numește „The Woman I Wanted To Be“. Ce lecții ați învățat până acum și doriți să le transmiteți cititorilor?
Am învățat foarte multe lecții și cred că cea mai importantă este să știi unde să cauți aceste învățăminte... pentru că uneori nu le acordăm suficientă atenție și le ratăm. Nu am mers niciodată la psiholog, însă această carte a fost ca o terapie pentru mine. Unul dintre lucrurile care m-au surprins cel mai mult nu este ce am învățat din reușitele mele, ci înțelepciunea pe care am dobândit-o din greșelile pe care le-am făcut. Asta e cea mai importantă lecție. Dacă vrei să înveți ceva despre tine, uită-te la greșelile pe care le faci.
„Aproape toate fetele din clasa mea aveau părul blond, drept... Nu și eu. Mă simțeam ca un extraterestru...“, povestiți în carte. Ați avut de mică sentimentul că sunteți altfel decât celelalte fete? S-a întâmplat la fel și când ați devenit designer?
Ei bine, da... Am simțit că am o abordare diferită, pentru că toți ceilalți designeri erau pasionați de moda haute couture. Totul era foarte frumos, dar foarte complicat. Eu mi-am dorit să creez rochii simple, pe care le putem purta oriunde. Și s-a dovedit a fi exact ceea ce aveau nevoie femeile la vremea respectivă.
Ce vă inspiră?
Femeile.
În carte ați scris despre cele patru decade petrecute în industria modei, despre frumusețe și înaintarea în vârstă. Ce credeți că ar trebui să facă o femeie pentru a fi frumoasă și stiliată la orice vârstă?
Vârsta înseamnă viață. Nu o ascundeți, îmbrățișați-o. Asta e cel mai important. Încrederea înseamnă frumusețe.
În 2012, revista Forbes v-a numit cea mai puternică femeie din industria modei, iar în 2014 aceeași revistă vă plasa pe locul 68 în topul celor mai puternice femei din lume. Ce face o femeie să fie puternică?
Asta e o întrebare bună. Abilitatea de a-i inspira și de a-i motiva pe alții. Este incredibil câte lucruri poate face o femeie care se simte puternică.
Ați debutat în modă în 1972, cu o valiză plină cu rochii din jerseu. Ce vă face cu adevărat mândră când priviți înapoi?
Impactul pe care l-au avut creațiile mele asupra femeilor. Pentru aniversarea celor 40 de ani de la crearea rochiei parte peste parte, am adunat povești din toată lumea de la femei care le-au purtat. Întotdeauna m-am gândit la această rochie ca la creația care mi-a oferit independența. Pentru că succesul ei mi-a plătit facturile și mi-a oferit șansa de a deveni femeia care mi-am dorit să devin. Dar cel mai tare mă bucură să aud că a ajutat și multe alte femei.
Ați creat rochia parte peste parte în 1974, iar aceasta a devenit simbolul puterii și al independenței pentru o generație întreagă. La doi ani de la lansare, vânduserăți peste un milion de rochii. Câte aveți în propria garderobă?
Prea multe pentru a le putea număra... Am o întreagă „arhivă“!
Cum arată o femeie stilată?
O femeie stilată este cea mai bună versiune a sa... urmează propriile reguli și nu-și face alte griji.
Anul trecut ați aniversat 40 de ani de la crearea celebrei rochii. Ați pregătit expoziția „Journey of a Dress“, împreună cu Fundația Andy Warhol, la Los Angeles. Ați avut o prietenie specială cu Andy Warhol. Povestiți-ne unul dintre proiectele frumoase pe care le-ați realizat împreună...
Andy era foarte tăcut, curios și plăcut. Îmi amintesc că într-o noapte a trecut pe la apartamentul meu din Park Avenue și m-a fotografiat în bucătărie, pentru că era singurul perete negru pe care l-am putut găsi. Mi-a spus să-mi așez mâna în spatele capului și nu îmi puteam imagina deloc cum poate fi asta sexy. M-am gândit că va arăta ca o reclamă la un deodorant... dar în cele din urmă a arătat grozav. Apoi m-a pictat după acea fotografie... Încă le mai păstrez.
Diane și fetele din primul sezon "House of DVF". Brittany Hampton, câștigătoarea ediției trecute și noul amabasador global al brandului, se află în mijlocul celorlalte participante, chiar în spatele designerului.
Statisticile spun că una din trei femei nu are orgasm. Reușești să schimbi statisticile cu fiecare curs. Cum? 😊
Eu ofer un spațiu în care aceste femei să se simtă în siguranță cu a începe procesul de a-și înțelege și a-și asuma sexualitatea. Dacă vrei, sunt ghidul care ascultă și cheamă la viață harurile și senzualitatea lor. Orgasmul este o stare naturală de a fi pentru o femeie trezită la puterea ei feminină.
De ce crezi că statisticile sună așa de prost. Unde "greșesc" femeile?
Trăim departe de natura noastră feminină și acceptăm să jucăm dupa reguli care nici nu ne definesc, și nici nu ne susțin. Și acceptând un astfel de joc, nu ne onorăm. Pentru că o femeie are nevoie de un climat organic, să se conecteze cu natura, să curgă cu propriile emoții, să petreacă timp în solitudine. Când aceste lucruri nu se întâmplă, statisticile nu pot arăta decât prost.
Stabilă, independentă emoțional, puternică. Spune-ne 3 practici pe care le putem face pentru a ne construi relația cu noi...
Te bucuri de timpul petrecut în solitudine (a nu se confunda cu sihăstria 😊!)
Îți observi emoțiile și ții un jurnal! Vei fi uimită de bogăția fiecărei zile!
Pui pe listă: o dorință, o frică și ceva neexplorat în feminitatea ta, stabilești data până la care le faci și le faci!
Cum pot obține femeile ceea ce își doresc în relațiile cu bărbații?
Aș reveni la răspunsul referitor la unde “greșesc” femeile. Când ne onorăm și respectăm ca femei, înțelegem ce vrem să obținem întâi de toate de la noi însene, și mai apoi de la bărbați. Altfel, îi încărcăm cu responsabilități care nu le aparțin. De exemplu, starea mea de bine sau fericire azi este atribuția mea, nu a bărbatului. Sigur, el mă poate sprijini. Și nu, nu trebuie să fim într-un anumit fel pentru a obține vreun trofeu.
Dacă l-ai întâlni mâine pe Dalai Lama, ce l-ai întreba?
Aș avea cel puțin trei întrebări. Cu siguranță pe listă ar fi ce crede el că trebuie să facă bărbații pentru ca femeile să stălucească. Apoi l-aș ruga să includă asta în mesajul lui anual.
Dacă femeia ar fi o carte, care ar fi aceea?
Cartea de basme din copilărie. Acolo femeile își trăiesc fără rezerve magia și misterul.
Dar dacă pasiunea ar fi o melodie?
Tango to Evora.
Și-atunci bărbatul ce-ar fi?😀
Cititorul.
Poti afla mai multe despre Oana Stoianovici și programele pe care le conduce pe www.ozidefeminitate.ro și www.facebook.com/oanastoianovici.ro.
Foto: FotografulTĂU/Unica 
Revelația nr. 2
Trebuie să fac curat în garderobă!
Dacă iubești pe cineva, îl iubești așa cum e... ni se amintește la scenă deschisă.
"La terapie fac un test foarte bun pentru femei. Pe cele care au un partener le pun să se uite în dulap să vadă cât loc are bărbatul respectiv, dacă sunt singure, le spun să facă loc în dulap pentru el, atât cât vor ele. Asta are legătură inevitabil cu locul pe care crezi că-l ocupă bărbatul acela în viața ta. E incredibil cât de puțin ne deranjăm. Ei nu prea mai au loc în viața noastră și lucrurile au devenit complicate", povestește psihologul.
Să știi că a devenit complicat... Cât loc să-i las în garderobă?
Abia au loc hainele mele. 😊
Și mai vine și colecția de toamnă-iarnă... 😂
Revelația nr. 3
La naiba cu filmul meu preferat de dragoste!
Piesa "Studii despre iubire" se deschide cam așa... Poveștile încep cu "A fost o dată ca niciodată" și se termină cu... "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". Toată viața ne căutăm prințul sau prințesa.
- Asta e adevărat, nu crezi Miruna?
- Nu sunt doar poveștile din copilărie, ulterior ai filmele și cărțile. Tindem să ne facem un model.
- Toate fetițele se văd prințese...
- Dar să știi că modelul de cuplu nu se internalizează neapărat din poveștile alea, o mare parte vine din ceea ce vedem la părintele de sex opus. La asta se adaugă personalitatea noastră și felul în care idealizăm.
"În cartea "Suferința din dragoste", de Bruno Humbeeck, e o metaforă foarte frumoasă. Noi ne facem propriul film. Avem rolul principal, masculin sau feminin, suntem scenaristul și regizorul, după care ne ocupăm de castingul pentru celălalt personaj principal. În funcție de cum facem castingul, ne iese povestea sau nu. Iar criteriile sunt conștiente și inconștiente.
Dacă întrebi oamenii în cabinet care este povestea lor preferată de dragoste, rămâi cu gura căscată să auzi femei foarte puternice amintind de "Love Story". Ele nu sunt nici bolnave, nici neajutorate, nu arată așa și nici nu se proiectează așa.
În povestea filmului de dragoste preferat găsești idealul pe care îl cauți", adaugă Miruna.
Pffff! Cred că am tras bățul scurt... Filmul meu de dragoste preferat e: "In the mood for love" de Wong Kar Wai... Dacă l-ai văzut, cu siguranță știi că titlul filmului n-are nicio legătură cu dragostea imposibilă atât de frumos redată pe peliculă. Gata, mâine îl schimb!
Revelația nr. 4
Trebuie să las pe altcineva să-mi scoată ștecherul din priză
Chipul uman pe care-l schițăm în celălalt e profilul nostru în cealaltă inimă, recită personajele din José Ortega y Gasset.
"Ca urmare a copilăriei, toți sfârșim cu niște nevoi emoționale nerezolvate, care se regăsesc în niște scheme disfuncționale. Ne alegem partenerii cu aceleași scheme disfuncționale ca și noi, dar manifestate diferit. Dacă sunt o persoană extrem de independenă, o să vreau să fiu cu una la fel de independentă ca mine - care ori mă respinge ori nu-mi oferă nicio emoție - sau cu un dependentă, o persoană care se agață de gâtul meu. Astea sunt cele două variante posibile."
- Deci trebuie să te hotărăști dacă vrei un independent sau un dependent...
- Avem femeia care-și scoate singură ștecherul din priză și femeia care are nevoie să-i fie scos ștecherul din priză. Tu de care ești?
- Păi, eu mi-l scot singură, mulțumesc! 😀
- Dar ești dispusă să pari că ai nevoie să ți-l scoată altcineva?
- Mmm... Eu vreau să-l scot singură și, din când în când, să-l scoată cineva pentru mine...
- Atunci nu-ți rămâne decât să comunici cu omul. Că n-are de unde să știe.
- De acord. Dar e mișto să fii independentă, să știi că poți să faci singură multe lucruri. Practic aproape orice... El să fie acolo și să te proteje, din când în când, dacă e nevoie...
- Și locul lui în dulap care e? Aste e ca și cum el ar avea un sertar și, din când în când, tu îi spui: "Prietene, vezi că în weekend e super ofertă, primești juma de dulap!" Trebuie să fii pregătită să-l lași pe altul să scoată ștecherul din priză într-o manieră rezonabilă și în timp rezonabil.
- Bine, fie, dacă-l scoate elegant, e ok. Dar să nu strice ștecherul.... :-)))
Revelația nr. 5
Romeo n-a înșelat-o pe Julieta, pentru că au murit tineri amândoi.
Orice poveste începe cu "A fost o dată ca niciodată" și se termină cu... "și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți"... Separat. Spun cele 3 personaje aproape de finalul piesei.
"Orice studiu care a încercat să demonstreze că ființa umană este monogamă a dat-o-n bară grav. E treaba noastră dacă noi încercăm să băgăm un pătrat într-un cerc. Dar ăsta e un tabu moral, nu e natural. E distractiv pentru că o vreme studiile au încercat să demonstreze că bărbații sunt ușuratici și femeile monogame. Până când i-a trecut cuiva prin cap să pună un detector de minciuni în ecuație și s-a demonstrat că femeile nu înșeală mai puțin, ci mint mai mult, pentru că sunt presate social", spune Miruna.
"Relațiile paralele, pentru că nu-mi place să le numesc extraconjugale, sunt destul de des întâlnite. Din mai multe motive. Nu pentru că au legătură cu persoana, nu pentru că vrem să-i facem rău. O relație paralelă despre care nu se află ajută relația de bază. Din vinovăție sau din alt motiv, cert e că o ajută.
Marea problemă cu aflarea adevărului este că o dată ce l-ai găsit, nu poți să-l pui de unde l-ai luat. E în posesia ta și te descurci cu el. Știu cupluri care au făcut din asta cel mai bun lucru care li s-a întâmplat, pentru că au fost dispuși să vadă cum s-a ajuns acolo. Și cel care nu înșală contribuie la ce se întâmplă acolo. Ceva nu merge. Să ai o relație extraconjugală e o treabă complicată logistic și emoțional. Nu se deranjează nimeni dacă lucrurile merg strună acasă, că suntem comozi.
O relație de lungă durată nu ține de dragoste, ține de management și de compatibilitate. E nevoie să respecți omul, dacă îl disprețuiești nu merge treaba, nu e neapărat să aveți preocupări comune, dar e necesar să ai în comun măcar toleranța, și să înțelegi, de fapt, ce vrei de la relația aia."
Sinceră să fiu, nici eu nu credeam că monogam e un cuvânt realist. Dar să primesc și confirmarea psihologului... asta chiar nu ajută lucrurile deloc.
Poate, totuși...
Nu vă supărați, a văzut cineva o zebră cu pătrățele?
P.S. Mulțumesc Chris Simion pentru că ai pus în scenă "Studii despre iubire" după romanul lui José Ortega y Gasset, că uite așa am mai învățat și eu câte ceva.
Felicitări actorilor: Carla Maria Teaha, Irina Strungăreanu și Denis Bolborea! Ați fost frumoși.
Festivalul de Teatru Undercloud este un proiect susținut de Raiffeisen Bank. Găsești programul festivalului aici.
#raiffeisenimpreuna #impreunalateatru
Foto: Cătălina Flămînzeanu, Paul Smith
Aseara am vazut probabil cel mai bun spectacol de pana acum de la Undercloud – "Masculin – feminin", de Lia Bugnar. O piesa la care s-a ras mult, dar care mi-a ridicat si multe mingi la fileu.
Tinand cont de faptul ca la acest festival sunt blogger oficial alaturi de Raluca Hagiu, cand am iesit de la spectacol ne-am gandit ca n-ar fi rau sa facem un cross pe tema – „ce gandesc barbatii/ femeile”?
Nu cred ca mai are sens sa va spun ca suntem diferiti, ca avem abordari diferite... Este evident! Macar acum sa va dati seama de ce nu ne-ati inteles 😊)
Drept urmare, am creionat 10 teme de discutie pe care le vom toca marunt - fiecare cu abordarea lui.
Mie imi revine misiunea de a spune ce gandesc barbatii! O misiune deloc usoara! Jur ca imi place sa scriu mai mult despre femei (nu imi plac barbatii 😊).
Cu toate acestea, voi incerca sa va ofer o abordare cat se poate de... transparenta!
Sa incepem:
1. Barbatii nu observa micile schimbari
Ea: - Hei, iti place?
El (nedumerit): - Ce?
Ea (usor iritata): - Cum adica ce? Chiar nu vezi?
El (aproape tamp): - Ar trebui sa vad ceva? Ti-a mai crescut un ochi?
Ea (nervoasa): - Tu niciodata nu vezi! Lasa ca stiu eu ca nu iti pasa de mine...
Si uite asa incepe un mega-razboi in cuplu 😊.
Dragile mele, va agitati degeaba. Daca aveti impresia ca vom observa ca v-ati taiat 1 cm din varfuri sau ca v-ati schimbat nuanta de ruj... va inselati grav – nu vedem! Asta nu inseamna ca nu ne pasa, ci doar ca nu observam micile schimbari. Sigur, daca decideti sa va tundeti scurt sau sa va dati cu ruj verde... atunci sigur vedem.
Si inca ceva 😊) Decat sa-l obligi pe barbat sa invete culorile la moda, mai bine il pui sa fac bunjee jumping fara coarda. Fucsia! Ce nume e asta? Iti zguduie limba in gura... Serios, chiar nu putem retine asa ceva.
2. Cum reactioneaza barbatii cand afla ca vor avea un copil?
Aici situatia este departe de a fi roz. 😊 Pentru o femeie, venirea unui copil este o adevarata sarbatoare, este confirmarea naturii ei. Pentru barbat, venirea unui copil poate insemna un cosmar.
„Si eu cu cine mai fac sex?” – se intreaba el! Nu cred ca exista vreun barbat care sa nu-si fi pus intrebarea asta, asa cum nu cred ca exista vreun barbat care sa nu se fi temut ca „loveste copilul”. 😊
Pentru barbat, sexul este principala nevoie de baza. Nu o spun eu, ci specialistii. Or aparitia unui experiment in pantecul femeii il cam bulverseaza pe barbat. Spune-i ca ramane fara sex si o sa vezi ce fericit va fi. Eu cred ca asta este motivul pentru care barbatii nu sar in sus de bucurie atunci cand afla ca vor deveni tati. Niciun barbat nu este vreodata pregatit pentru asta si pentru responsabilitatile care vin la pachet cu copilul. Fiti ingaduitoare! Chiar stim sa fim tati buni, tati implicati. Trebuie doar sa ne dati putin timp...
3. Complexul lui Oedip
Aici exista o discutie interesanta. Adam – „O sa fii o mama grozava. Mi-ar fi placut sa fii mama mea”. Atat barbatii, cat si femeile isi cauta prima iubire in partener. Iar la barbat prima iubire este MAMA! Nu am sa inteleg niciodata de ce unele femei vor sa-i rapeasca barbatului aceasta iubire! Chiar nu inteleg ca ele vor fi cele ejectate? Daca vrei sa vezi cum se va purta un barbat cu tine, urmareste cum se poarta cu mama lui. Un barbat care nu isi iubeste mama nu te va iubi nici pe tine! Asa ca lasa-l sa o iubeasca... insa nu ii permite sa fie dependent de ea. Acolo vorbim deja despre altceva!
4. Femeile se subapreciaza
Nu am sa inteleg niciodata asta! Jur! Imi este imposibil. Am vazut femei frumoase care se cred grase si urate! De fiecare data le-am spus asa – „draga mea, nu vreau sa par magar, insa as face tine urmatorul exercitiu – te-as dezbraca in fata oglinzii si ti-as arata ca arati senzational. Cu toate argumentele din lume!” Sigur, nu sunt convins ca acest exercitiu ar da roade. O femeie care si-a programat mental auto-distrugerea sau caderea in zona negarii este cumplit de greu de convins ca nu are nicio problema. Marea problema intervine atunci cand femeile intra in relatii cu aceasta subapreciere. In acel moment, viata barbatului se transforma intr-un cosmar. Doamnelor, capul sus, pieptul inainte si... zambiti! Sunteti misto!
5. Politetea sexuala
Sau dragostea fara sa te misti! Misto discutia dintre personaje. „Am fi facut sex fara sa ne miscam. Esenta de iubire” 😊) Mie imi place sa ma misc... Oare o fi vorba despre diluare de iubire?
Sincer, politetea sexuala mi se pare hidoasa in cuplu. Atat de hidoasa incat am auzit la un moment dat o idee de genul – „nu pot sa fac cu sotul ce fac cu amantul”. Whooot?
Asta mi se pare o ambivalenta care miroase a boala psihica!
Dupa parerea mea, politetea sexuala in cuplu duce fie la abstinenta, fie la adulter. Asa ca jos cu politetea! Sa fim murdari in ganduri si in simtiri! Iubirea nu se apuca cu servetel 😊
6. Cum poti iubi un barbat care „nu te vede”?
John Gray spunea o chestiune interesanta (am scris despre asta) – oamenii care nu se mai vad in cuplu sunt la un pas de despartire. Chiar cred ca exista barbati (si femei) care trec printr-un corp de femeie (sau barbat) "fara sa poposeasca prea mult". Eu cred ca poti iubi un barbat care nu te vede. Sunt prea multe femei care fac asta. Da, sunt nefericite! Da, au Xanaxul in geanta! Intrebarea este – „oare chiar si-au dorit sa fie vazute”?
7. It’s not you, it’s me
- Eva: "Spune-mi ce nu e bine la mine și mă schimb!"
- Adam: "Ești perfectă. Dacă aș fi femeie, aș vrea să fiu t
