O glumă
Un tip se duce la psihiatru. „Doctore, n-am venit pentru mine ci pentru fratele meu. E nebun. Se crede găină!!!”. „Păi… de ce nu-l aduci să îl internăm și să-l tratăm?” „M-am gândit la asta, dar am nevoie de ouă”.
O temă
Astăzi despre cum să nu ne pese despre ce gândesc ceilalți. Nu știu ce credeți voi despre asta, dar eu cred că problema nu e că ceilalți ar putea vorbi despre noi, ci că nouă ne pasă.
Să începem cu tema. Adică să estimăm mai întâi cât de tare ne pasă. Odată ce știm pe ce ne bazăm, hai să vedem care sunt pașii către eliberare.
Încetează să crezi că ești centrul universului.
De cele mai multe ori, când crezi că te judecă cineva, acel cineva, are altă treabă. Nu suntem în centrul preocupării celorlalți decât rareori. Dacă stați să vă gândiți, veți constata că, în majoritatea timpului, vă preocupă propriile probleme nu ale altora. Așa procedează și ceilalți. Nu au timp să judece fiecare persoană pe care o văd. Nici măcar nu văd toate persoanele pe lângă care trec. Pe scurt propria viața ne ocupă aproape tot timpul și nu prea avem timp de viața altora.
Schimbă perspectiva.
E un principiu demonstrat că nu cantitatea face diferența. Ci calitatea. Dacă ai putea să îți vezi viața de sus (un fel de privire vulturească, cum zicea Petre Țuțea) ai constata că puțini oameni fac o diferență în viața ta. Cei care contează sunt cei care merită efortul. Restul… Pe bune acum… Cu ce s-a schimbat viața șoferului de taxi dacă eu am crezut despre el că ascultă o muzică de toată jena și că e îmbrăcat mai prost decât un cerșetor? Sau cu ce se schimbă viața mea dacă un om pe care nu-l cunosc sau nu înseamnă nimic în ecuația vieții mele are o părere proastă despre mine?
Oricum, există un principiu. Acela că tindem să caracterizăm negativ diferențele dintre noi si ceilalți. Așa încât o părere proastă descrie, de cele mai multe ori, o diferență de opinie sau de valori. Așa încât pentru mine una, sunt multe situații în care o părere proastă a cuiva are valoare de compliment. În același mod, au fost și situații când o părere bună m-a îngrijorat de-a dreptul.
Capitalizează încredere în propria persoană.
Tindem să punem în capul celorlalți lucrurile care ne preocupă pe noi. Adică, de exemplu, dacă nu îmi place cum tocmai m-am tuns, o să cred că restul se uită la mine și cred că arăt cam așa. Totuși gândiți-vă.. Suntem supraviețuitorii tuturor tunsorilor nereușite din viața noastră de până acum. Avem o singură viață, o să-i lăsăm pe alții să ne-o strice?
Controlează emoțiile.
Culmea este că, dacă nu e vorba de ceva spectaculos, nu cum arăt sau ce fac atrage atenția. Emoția se procesează de multe ori subliminal. Așa încât, pănă să vadă cineva ce am pe mine sau cum sunt tuns și să poată face operațiunile mentale necesare pentru a concluziona dacă îi place sau nu, va procesa rapid siguranța (sau lipsa ei) de care dau dovadă atunci când intru în încăpere. Dacă sunt nesigur, se va uita după argumentele care să confirme nesiguranța. Așa că, stupid și irațional cum poate să pară, dacă sunt nesigur ceilalți vor tinde să caute defecte. Dacă siguranța mea de sine e la cote maxime, chiar dacă nu le place ce văd vor tinde să fie nesiguri de acuratețea judecății lor.
Acceptă cine ești.
Deși pare că avem o problemă cu ce cred ceilalți, inamicul se află de fapt în propriul cap. Probabil că vă aduceți aminte de vreo situație când ați văzut pe cineva care arăta (după părerea voastră) complet aiurea (vezi penibil, grotesc sau similar) dar care nu avea nici cea mai mică urmă de stânjeneală chiar dacă era vizibil contra vreunui canon de modă sau de aparențe. Așa încât, o veste bună, dacă de mâine facem cumva și suntem mulțumiți de propria persoană, ca prin minune, dispar și fricile de judecată.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Being there
Astăzi, cu mare drag, propunerea include un film clasic. Și nu orice film, ci unul marca Peter Sellers. Eu cred că filmul demonstrează, cu geniu și hohote de râs, că nu prea face să-ți bați capul cu ce cred ceilalți pentru că modul în care oamenii ajung să creadă lucruri unii despre alții este complet superficial, ilogic și bazat pe aparențe. Dar să vedem povestea…
Chance (Peter Sellers) trăiește în casa unui magnat bătrân. Din milă. A ajuns acolo pentru că e cam slab de minte și tot ce poate face e să aibă grijă de grădină. Tot ce mai știe pe lângă asta, cultura lui adică, e strict bazată pe ceea ce privește la televizor. Când binefăcătorul moare, averea se-mparte, casa se vinde iar Chance se vede forțat să iasă în lumea largă pentru prima dată în existența lui.
Bântuie fără scop dar îmbrăcat în hainele scumpe ale decedatului. Și cum-necum, confuz și neatent e, până la urmă, lovit de o mașină. Mașina aparține unui mogul al business-ului. În ea se află șoferul și nevasta mogulului cu pricina. Care se sperie că l-a rănit, îl vede bine îmbrăcat și, de teama unui process, îl ia acasă. Pe drum, bând pentru prima dată alcool în viața lui, Chace tușeste când spune cum îl cheamă și în loc de “Chance, the gardener”, nevasta bogată aude “Chance Gardiner”. Avem un nume, costume cam trecute ca modă, dar vizibil foarte scumpe, puține vorbe (omul este retardat) și gesturi reținute. Și oamenii le pun pe toate laolaltă și concluzionează că au de-a face cu un business man de mare clasă. Așa se face că, vorbele simple ale lui Chance, ajung să fie răstălmăcite de cei ce le aud. Care nu văd realitatea, ci ceea ce-și imaginează despre ea. Și Chance ajunge consilierul președintelui.
Vă încurajez să râdeți cu hohote. Și după ce vă ștergeți lacrimile de râs, să vă aduceți aminte că lumea reală nu e mai puțin irațională decât filmul. Și că, deși nu ne distrează la fel de tare, cam ăsta este modul în care îî inventâm pe ceilalți. Și ceilalti pe noi. Pentru că nu-i cunoaștem cu adevărat. Îi plăsmuim. Și ei pe noi. De bine sau de rău.
O carte – Predictably irrational (Predictibili în mod irațional)
Și cartea de azi intră ăn categoria celor 100 de cărți de citit până mori. Chiar tind să zic că e de plănuit să o citești cât mai devreme, pentru că nu numai că te face să înțelegi cum funcționează mintea omului, dar și ce implicații are modul de funcționare în viața ta de toate zilele, în business și în societate. După cum spune chiar Dan Ariely, odată ce vezi cât de sistematic greșim și întelegi de ce facem asta, poate că începi să ai o șansă să eviți unele dintre greșeli și să ai mai multă indulgență pentru ceilalți atunci când le fac.
Așadar, dacă o veți citi, o să aflați cum decideți ce ofertă turistică alegeți și de ce sunt mari șanse ca alegerea să nu fie cea logică, cum ne comparâm cu ceilalți, de ce asumăm că un lucru care se găsește greu e și de calitate, de ce un lucru scump e mai bun decât unul ieftin sau de ce o favoare e mai eficientă decât un serviciu pentru care ai plătit.
Nu sunt multe sursele din care înveți pe baze științifice în timp ce râzi. Eu mi-am dorit întotdeauna să se inventeze un sistem prin care învățatul să se asocieze cu buna dispoziție și cu plăcerea. Dacă ar fi așa, cartea și filmul ar trebui, cu siguranță, să fie parte din programă.
foto: https://unsplash.com/
