Pârtii interminabile pentru schi, snowboard, sanie, mountain bike sau snowmobil, drumeții în zăpadă virgină, piscine încălzite cu vedere la munți și restaurante cu stele Michelin. Mon Dieu, ce vacanță!
Les Menuires se află la 1850 m, în regiunea franceză Les Trois Vallées, cel mai vast domeniu schiabil din lume, cu 600 km de pârtii. În stațiunea Menuires și Saint Martin, de lângă ea, există 160 km de pârtii (6 negre, 24 roșii, 34 albastre și 12 verzi) și sunt dintre cele mai bune! E imposibil să te plictisești aici! Pe lângă schi sau snowboard, poți să te dai cu sania sau cu mountain bike-ul pe pârtia de 4 km, să faci drumeții pe munte sau să te plimbi cu snowmobilul… Și dacă vrei să mergi în vacanță cu toată familia, află că stațiunea e recunoscută ca fiind paradisul celor mici: există telescaune speciale pentru ei, zone pentru începători, orășelulul mascotei Piou-Piou, circuite pe scuter sau răsfăț la spa-uri pentru pitici. Provocarea vacanței mele însă a fost să bifez, pe lângă coborârile pe snowboard, și câteva experiențe noi…
Să mergi noaptea cu snowmobilul pe munte e ca și cum ai dirija ski jetul pe mare, cu ochii închiși. Sunt sigura femeie din grup care conduce o sanie motorizată, dar sunt hotărâtă să salvez reputația doamnelor la volan, fie el și de snowmobil. Ghidul ne avertizează că vom avea un traseu de acomodare, și apoi unul cu multă adrenalină. La finalul primei ture însă mă eschivez elegant pe locul din spatele acetuia, ca să nu mă piardă prin munți. Ce bine, în sfârșit, pot să mă și bucur! Se lasă întunericul. Suntem singurii musafiri de pe covorul alb-infinit, iar peisajul superb îmi dă senzația de libertate absolută… Dar numai până când colegul de snowmobil insistă să-mi arate că e un șofer cât se poate de abil: sare peste dâmburi în viteză și conduce pe lângă pistă. Noroc că nu înțelege cuvintele mai puțin glossy care-mi alunecă involuntar printre dinți. Uf, am ajuns la destinație! Și, totuși, când zăpada nu-mi mai fuge de sub picioare, îmi pare că a fost chiar distractiv!
Provocarea numărul doi. Ghidul montan, Michel, îmi pune în brațe două bețe de schi și „les rachettes à neige“. Niște încălțări din plastic, de 40 cm, ca două frunze alungite, cu ajutorul cărora poți urca pe munții înzăpeziți, acolo unde numai veverițele ating zăpada virgină. Traseul începe în St. Marcel și durează trei ore. Fac parte dintr-un grup în care media de vârstă e diminuată semnificativ de primăverile mele. Încalț frunzele din plastic cu dinți de oțel și încep să mușc zăpada cu ele. Când drumul devine mai abrupt, Michel se prinde că șirului indian, format din opt francezi și o româncă, e cam dezorganizat: „Bărbații trebuie să stea după ghid, e mai greu, că ei fac primele urme, apoi femeile“, zice el. „Raluca, vino în spatele bărbaților, e prea ușor pentru tine!“ „Michel, dar pot să merg și în spatele tău, nu-i nicio problemă“, bravez în ciuda semnalelor potrivnice pe care mușchii mei obosiți le trimit către creier. Ghinion, francezul nu știe de glumă! Și iată-mă-s nu în spatele lui Michel, ci în fruntea plutonului! Urcăm spre vârful muntelui, la 1700 m. Mărșăluim prin zăpada crocantă ca o bezea, aidoma unor furnici atrase de dulcele miraj al munților de zahăr. În dreapta, apar firicele maronii, de parcă cineva ar fi desenat pe gigantica bezea copaci din pudră de cacao. După ce urcăm 270 metri, scârțâitul încetează. Admir bezelele uriașe din depărtare și mă simt norocoasă că pot savura din priviri fabuloasele creații ale Marelui Bucătar.
René Meilleur (stânga) și fiul său Maxime, cei doi chefi pricepuți ai restaurantului La Bouitte
René Meilleur trebuie să fie și el un trimis al Marelui Bucătar. Altfel nu-mi explic cum poate prepara mâncăruri dumnezeiești, asemeni celor de la La Bouitte. El e Le Chef. Un artist gastronomic premiat cu două stele Michelin. Localul cochet din St. Marcel, pe care îl conduce de 35 de ani cu soția lui, e recunoscut în Trois Vallées. Maxime, fiul lor, și el de 15 ani bucătar, îmi șoptește că vin tot timpul persoane importante, cum ar fi… „Ssst, o persoană apropiată președintelui Rusiei“. Rușii, care vin aici cu elicopterul, sunt vestiți pentru sumele exorbitante pe care le „mănâncă“, dar la La Bouitte nu aterizează numai oameni foarte bogați, ci și turiști dispuși să plătească minimum 160 de euro pentru surprizele culinare. Și ce surprize! Fiecare fel de mâncare este un desen abstract în culori apetisante, care-ți excită subtil papilele gustative. Îmi înmoi buzele în paharul de șampanie fină Veuve Clicquot și îi mărturisesc lui Maxime că mă simt ca-n „Ratatouille“. Râde: „Oricare dintre meseni poate fi Anton Ego (n.r. criticul gastronomic din film). „Maxime, până și un critic nesuferit ca Ego ar spune că René este: „nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai bun (le Meilleur) chef din Franța.“
Patul din fân încălzit din spa-ul hotelului de lux La Bouitte din Saint Marcel, valea Belleville.
Înainte de cină, mă las pe mâna lui Cecile, în spa-ul La Bouitte. Gazda mă întreabă dacă îmi doresc un masaj energizant sau de relaxare. Zâmbesc: „Bien-être, s’il vous plaît!“ Închid ochii, și acordurile asiatice din boxe devin tot mai slabe… Apoi, mă trezesc într-o cutie de doi metri, din lemn, în care pătrund câteva fire de lumină și o muzică relaxantă, diferită de cea de până acum. Îmi pare că aud chiar și o fântână prin apropiere, deși, gândindu-mă că am venit pe zăpadă, clipocitul ar putea fi doar rodul imaginației mele. Destul de plauzibil dacă adaug că, în plină iarnă, miroase a fân proaspăt. Patul în care stau e foarte confortabil, însă nu seamănă deloc cu cel de-acasă. Pare făcut din paie. În cutia asta, temperatura este de 90o C. E ca o saună uscată. Și probabil că mă aflu de aici de multă vreme, dacă până și degetele mici de la picioare îmi ard. Senzația de fierbințeală din tot corpul e însă foarte plăcută, La fel și sunetul fântânii care curge pe acorduri de blues, mirosul de fân proaspăt. „Trezește-te, e ora mesei“, aud o voce. În sfârșit, ceva familiar! E Cecile. Îmi aranjez halatul de la masaj și-mi caut mobilul în buzunar. Îmi amintesc că-l pusesem acolo înainte să pronunț „Bien-être…“ „Bine că l-am găsit! Altfel, aș fi crezut că am nevoie mai degrabă de psihoterapeut decât de cină. Scot telefonul din buzunar și, o dată cu el, câteva paie… „Ei, ți-a plăcut în sauna noastră?“, mă întreabă Cecile, zâmbindu-mi îngăduitor. „Uau, vrei să spui că n-a fost vis?“
