O glumă
Femeile singure cred că toți bărbații buni sunt deja căsătoriți. Femeile căsătorite se plâng că bărbații căsătoriți nu sunt buni de nimic. Asta confirm două lucruri. Că nu mai există bărbați ca lumea și că femeile habar n-au ce vor.
O temă
Astăzi despre căsătorie și despre lipsa ei, adică despre celibatari. Despre diferența dintre mit și realitate, despre idealizarea ei adică despre „fericiți până ce moartea ne va despărți”. Și nu în ultimul rând despre obsesia de a fi „în rândul lumii”.
O să încep cu uniunea legală, liber consimțită între doi oameni (câteodată restricționată la un bărbat și o femeie) în scopul întemeierii unei familii, adică respectiv, conform definiției din DEX – căsătoria. Definiția ne ajută să punem mai multe întrebări incomode…
Prima întrebare: unde e dragostea din definiție? George Bernard Shaw descria căsătoria ca pe o instituție care pune laolaltă doi oameni “sub influența celui mai violent, mai irațional, mai nebunesc, mai înșelător și mai trecător dintre sentimente. Oamenilor li se cere să jure că vor rămâne în acea stare de excitație, anormală și epuizantă până când moartea îi va despărți”. Gluma v-o fi făcând să zâmbiți dar marea noastră majoritate ne așteptăm ca dragostea și căsătoria să meargă împreună. În mod distractiv, pentru o lungă perioadă din istoria omenirii era considerat de-a dreptul nepotrivit ca o uniune de o asemenea durată și importanță să fie bazată pe un sentiment atât de trecător și de fragil. Și ce, o să spuneți… Oamenii nu se îndrăgosteau? Ba da. Doar că asta nu era un motiv suficient pentru a te căsători. Din contră, amestecarea dragostei într-un asemenea demers serios era considerată mai degrabă o amenințare la adresa ordinii de drept a lucrurilor.
În unele culturi, dragostea era considerată chiar incompatibilă cu căsătoria. Platon credea că este un sentiment înălțător care determină bărbații să dea ce e mai bun. Doar că nu se referea la dragostea pentru femei ci la dragostea bărbaților pentru… bărbați. Alte culturi au considerat că dragostea era acceptabilă dacă apărea după încheierea căsătoriei și n-avea nicio treabă cu criteriile serioase aflate la baza selectării partenerului de viață. Chiar apărută în timpul căsătoriei, dragostea era ținută la respect. Venea la rând după alte îndatoriri serioase pe care fiecare dintre parteneri le aveau – angajament, credință în Dumnezeu, loialitate față de părinți și rude, vecini, etc.
În vechea Indie, a te îndrăgosti în timpul căsătoriei avea o conotație disruptivă, aproape antisocială. Vechii greci credeau și ei că suferința din dragoste echivala cu pierderea minților, opinie preluată și de gânditori ai Evului Mediu European. În Franța, de pildă, a te îndrăgosti era definit ca un deranjament la cap și avea chiar și o „prescripție” adică sex cu persoana în chestiune sau, la nevoie cu alta. Vorba lui Oscar Wilde – te mănâncă, rezolvi problema și treci rapid la alte chestiuni cu adevărat importante.
În China, dragostea „excesivă” dintre soț și soție era percepută mai degrabă drept o amenințare la adresa familiei extinse. Părinții aveau dreptul de a repudia soția și nu aveau de ce să încurajeze bătăi de cap și împotrivirea soțului îndrăgostit. De asemenea, un soț îndrăgostit nu ar fi acceptat concubine (subiect la care ne întoarcem imediat). În limba chineză nici măcar nu exista un cuvânt care să desemneaze dragostea dintre soț și soție. De abia în 1920 a fost „inventat ” unul care să desemneze sentimentul conjugal.
Exemplele pot continua dar obiectiv vorbind, dragostea a început să aibă vreo legătură cu căsătoria de abia în apropierea secolului 20. Astăzi a devenit o cerință obligatorie. În ciuda acestui fapt nu este un predictor pentru longevitatea unei relații. Compatibilitatea sau modul de comunicare dintre parteneri sunt însă predictori eficienți. Ca să vezi că nu degeaba se căutau pe vremuri parteneri compatibili.
Să trecem la următoarea întrebare incomodă. Unde este sexul din definiție? Ei bine, nu este. De vreme ce nu avea treabă cu dragostea, de ce ar fi avut treabă cu sexul? Chiar dacă orientalii (China sau India) erau mai deschiși în legătură cu activitatea conjugală cu pricina, nici la ei sexul și căsătoria nu erau legate intrinsec. La origini căsătoria era o legătură destinată supraviețuirii la propriu sau, ulterior, în societate, iar sexul este legat de plăcere. Ce legătură să aibă? Pentru vechii greci căsătoria era destintă procreerii. Pentru romani, afacerilor prin intermediul influenței nevestelor. Pentru alte culturi, viața era considerată grea așa că partenerul potrivit era cel de care aveai nevoie să supraviețuiești. Pentru chinezi, căsătoria avea legătură cu datoria și – surprinzător și cu lumea cealaltă, căsătoria fiind posibilă și după încheierea socotelilor.
Dar să discutăm direct despre sex. Pentru creștinii timpurii, sexul era un rău necesar perpetuării speciei. Așa că lipsa lui (odată procreerea rezolvată), adică abstinența, era nu numai încurajată dar și privită ca pe o dovadă de tărie morală. În 1563, Biserica Catolică a decretat că uniunea nu se mai putea realiza decât la biserică și după niște reguli clare. Protestanții primeau avertizări cu privire la nivelul „normal” al afecțiunii și aproprierii dintre soți. Epoca victoriană a adus cu ea cultul purității așa că femeia potrivită pentru căsătorie era cea asexuată în comportament sau preocupări care se sacrifica pentru procreere. Omenirea și-a câștigat dreptul la sex de calitate în cadrul căsătoriei de abia la începutul secolului XX.
Ultima întrebare incomodă ar fi unde este exclusivitatea din definiție? Spuneam câteva paragrafe mai sus că mă întorc la concubine. Iată că o fac. Nu numai la ele ci și la alte variante echivalente. Lucrurile stau simplu. De vreme ce căsătoria nu prea avea treabă cu plăcerea (sau cu sexul) era doar firesc să existe o „funcție” care să se ocupe și cu asta. Și nu, plăcerea în afara căsătoriei nu a fost pusă la zid dintotdeauna. Romanii, de exemplu, nu aveau treabă cu fidelitatea. Unii filozofi greci sau romani priveau bărbatul care își iubea nevasta cu prea multă „ardoare” ca fiind adulter. Așa că dragostea și sexul aferent au început să înflorească pe dinafara uniunii de drept. Virginitatea și puritatea feminină ca atribute necesare pentru eligibilitate la căsătorie au contribuit și ele la rezolvarea problemei în domeniul în care plăcerea și sexul erau permise. Relațiile ilicite adică…. Fie ele profesioniste sau nu.
În multe dintre societățile trecute, loialitatea sexuală nu era o cerință. Fidelitatea mutuală este o așteptare recent inventată. Multe dintre aceste culturi dădeau permisiunea bărbaților să caute satisfacție sexuală în afara căsătoriei, fără a se considera că pun căsătoria în pericol. Mai puține dintre ele dar suficiente cât să contrazică percepția generală de astăzi, dădeau același tip de permisiune și femeilor. Din cele 109 culturi studiate de antroplogi doar 48 interziceau sexul în afara căsătoriei pentru ambele sexe.
Cam acum o sută de ani, Europa și America de Nord au început să promoveze un nou set de valori privind modul de organizare al căsătoriei. Conform acestui model, ne așteptăm ca un set numeros de nevoi să fie satisfăcut prin intermediul uniunii maritale. Căsătoria se dorește a fi lipsită ce coerciția, de violența și de inegalitatea dintre sexe din trecut. Cei care decid să se căsătorească fac acest lucru dorind ca relația să le îndeplinească complet nevoile legate de intimitate, afecțiune și sex. Nu puține din informațiile de mai sus sunt preluate dintr-o carte despre istoria și evoluția căsătoriei. De vă interesează, o găsiți aici, iar despre autor găsiți informații aici. Eu o să continui doar cu concluzia ei. „Never before in history had societies thought that such a set of high expectations about marriage was either realistic or desirable. Although many Europeans and Americans found tremendous joy in building their relationships around these values, the adoption of these unprecedented goals for marriage had unanticipated and revolutionary consequences that have since come to threaten the stability of the entire institution.” Poate vi se pare că exagerează dar puteți găsi aici informații despre despre situația actuală a instituției matrimoniale în Japonia. Sau aici un articol din Daily Mail.
Din perspectiva de terapeut e clar că ceea ce reprezintă azi căsătoria nu mai are legătură cu ceea ce reprezenta ea pentru părinții sau pentru bunicii noștri. Avem mai multe așteptări conceptuale și mult mai puține din cele practice. Asta face ca experiența să fie mult mai subiectivă și deci mai vulnerabilă la interpretări ireparabile.
Carevasăzică am văzut de unde am plecat și unde am ajuns în ceea ce privește căsătoria. Haideți să vedem cum stă povestea cu cei care nu se căsătoresc. Multe dintre culturile cunoscute tind să asocieze stadiul de adult cu momentul potrivit pentru căsătorie și copiii aferenți și să considere stadiul de adult necăsătorit doar ca o tranziție spre normalitate. Felul în care au fost tratate persoanele „singure” a variat de-a lungul istoriei.
La începuturi, în New England persoanele rămase necăsătorite erau supuse unor sancțiuni economice și sociale. În alte state americane și în Europa între 1780 și 1920 statutul de „fată bătrână” era o alternativă onorabilă pentru femei dacă (și numai dacă) erau dispuse să-și pună existența în slujba altcuiva (tată sau frate, de exemplu). În ceea ce privește alternativa masculină, între 1880 și 1930 a existat un curent de opinie pro-burlăcie care însă deși oferea mai multă libertate era privit ca fiind o amenințare socială, un fel de haiducie anti-matrimonială. Începând cu anii 1970, odată cu extinderea accesului femeilor la educație, controlul sarcinii și, implicit planificarea de carieră, statulul de „fată bătrână” a decăzut din drepturi. Căsătoria a început și ea să piardă din popularitate. Totuși, chiar dacă persoana necăsătorită a devenit mai acceptabilă, statutul de persoană singură (adică neimplicată într-o relație de lungă durată) a preluat multe dintre conotațiile negative.
Deși statutul de „persoană singură” este astăzi mai puțin stigmatizant, să faci parte dintr-un cuplu heterosexual (căsătorit sau nu) este încă considerat ca fiind versiunea normală de existență a adultului. Asta face ca indivizii necăsătoriți vreodată să aibă un statut dubios și perceput ca fiind marginalizant. Am luptat din greu deseori să rup echivalența dintre necăsătorit (fără o relație stabilă) = lipsit de valoare. „ A fi fericit singur” e perceput ca fiind o afirmație imposibilă și, deci, ipocrită. Chiar și termenul în sine este perceput ca având conotație negativă. În 1981, Peter Stein a identificat patru categorii de persoane celibatare: voluntar și temporar singure, voluntar și permanent singure, involuntar și temporar singure și involuntar și permanent singure. A fost prima clasificare care a adus în discuție posibilitatea alegerii statutului persoană singură. Ceea ce era considerat doar ca fiind posibil urmare a contractării unui blestem existențial a primit și posibilitatea opțiunii conștiente. Ocazie cu care a devenit posibil să constatăm că cei care optează pentru statutul cu pricina sunt mai mult decât mulțumiți de viața lor, așa necăsătorită cum e ea.
Eu o să mă opresc aici dar vă mai recomand o carte. Una dintre ele, a lui Elisabeth Gilbert a mai apărut la Cafea. Vă oferă, sub împachetare beletristic-romantică, o documentare serioasă atât cu privire la evoluția căsătoriei cât și la statulul de persoană singură.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film: Love me if you dare
Un film surprinzător și foarte bun. Și cu sfârșit alternativ. Mie îmi place întodeauna combinația, pentru că lasă loc de contribuției privitorului. Totul începe cu un băiat și cu o fată, care au ambii copilării chinuite. Cei doi fug de realitate bazându-și relația pe “te provoc să ai curaj”. Dacă în copilărie jocul afectează doar nervii adulților, pe măsură cresc începe să aibă implicații și pentru relația lor, ajungând chiar să ascundă dragostea dintre ei. Jocul pare să îi despartă, și doar fiecare dintre voi va hotărî dacă vor rămâne împreună. Ceea ce veți decide să favorizați reflectă, cel mai probabil, conceptul vostru despre relații, despre dragoste și despre modul în care se combină cele două.
O carte: Marriage vs. Single Life: How Science and the Media Got It So Wrong
Cartea de față are o abordare mai științifică. Ia la puricat studiile publicate de-a lungul timpului care ne explicau cum că dacă te căsătorești trăiești mai mult, ești mai fericit și ajungi primul în Rai. Cartea provoacă perspectiva care prezintă adultul normal ca fiind cel care este într-o relație sau, care cel puțin, încearcă să fie. Eu personal cred în valoarea alegerii și cred că atât timp cât acțiunile tale sunt rodul opțiunii conștiente sunt și generatoare de fericire sau de împlinire.
„There are beliefs about single and married people that are so widely accepted, and so rarely challenged that they were described as ideological. There are three marriage-relevant premises of their ideology of Marriage and Family defined by the assumptions that (1) just about everyone wants to marry, and just everyone does, (2) a sexual relationship is the one truly important relationship and (3) those who have a sexual partnership are better people – more valuable, more worthy, and important.” Dacă credeați cumva că doar americanii cred asta, ei bine… nu. Și noi avem tendința că credem că omul necuplat este „defect”. În mod ironic, de vreme ce căsătoria este în declin, devine momentul potrivit să ne mai reconsiderăm din preconcepții.
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com
