O glumă
Gătește-i bărbatului un crap și o să fie sătul toată ziua. Învață-l să pescuiască și scapi de el tot weekend-ul.
O temă
Astăzi despre abilitatea de a face ce vrei. Respectiv de a nu face ce vor alții. Exceptând cazul în care vrei și tu, caz în care ajungem din nou la a face ce vrei. În primul rând, la ce ne folosește să facem ce vrem? Dacă simplificâm lucrurile, răspunsul este simplu: la fericire. Mai precis, la gradul de fericire pe care îl percepem. Ideea este că, ori de câte ori decid să fac ce vrea altcineva probabil că devin generator de mulțumire pentru persoana în favoarea căreia cedez. Problema e că, dacă cedez în favoarea altcuiva, mă las pe mine deoparte, iar asta mă face, simultan, generator de nemulțumire internă.
Tindem să credem că, a face ce vrea celălalt, ajută relația. De cele mai multe ori însă nu e așa. Mai ales dacă aleg să fac un compromis major. Mecanismul e simplu. Pur și simplu voi găsi o cale să returnez nemulțumirea pe care o generează compromisul. Prin gesturi sau prin tonul vocii. Sau cu o altă primă ocazie.
Mai mult, de vreme ce nu țin cont de mine, orice compromis va fi însoțit, automat, de așteptări. Efortul de a mă lăsa pe mine deoparte are nevoie să fie recompensat. Iar dacă beneficiarul compromisului nu dă semne de apreciere e doar firesc să fiu, din nou, nemulțumit.
Concluzia e simplă… Dacă pe termen scurt probabil că obțin ceva apreciere, pe termen lung atât eu personal cât și relațiile mele vor fi, indiscutabil, afectate. Să știu ce vreau și să mă și asigur că acționez în consecință, e mult mai profitabil nu numai pentru mine ci și pentru relațille mele.
Probabil că vă întrebați deja… Cum naiba vine asta? Păi dacă tot ce facem când nu facem ce vrem noi e să jucăm un fel de ping-pong cu nemulțumire, de ce mai facem asta? Răspunsul este: nevoia de acceptare. Tindem să credem că dacă lăsăm de la noi și facem mai des ce credem că se așteaptă de la noi, vom fi mai acceptați, mai atractivi, mai de apreciat și de iubit.
Ne scapă din vedere însă că ceilalți sunt echipați s-audă „nu” sau „NU”. De cele mai multe ori, nu o să fim noi primii sau singurii de la care aud asta. În consecință se vor adapta. Nivelul meu de fericire percepută va crește iar așteptările puse în cârca relației vor fi mai mici. Relațiile mele vor fi mai autentice iar eu mult mai aproape de adevăratul „eu”. Mai mult, odată ce înțeleg ce important este să poți face ce vrei, voi respecta ce vor ceilalți cu mult mai mult. Adică voi ajunge să estimez corect unde am de negociat și cât în așa fel încât să mă respect atât pe mine cât și pe ceilalți.
Unul dintre cele mai exprimate regrete se dovedește a fi: „aș fi vrut să fac mai mult ce vroiam eu și mai puțin ce așteptau alții de la mine”. Iată și testul care o să vă dea o idee despre nivelul vostru perceput de fericire. Dacă obțineți un rezultat care nu reușește să vă mulțumească, atunci azi e momentul potrivit să vă întrebați care sunt lucrurile pe care le vreți altfel. Independent de ce „se face” sau „trebuie” sau „se cuvine”.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Așa vreau eu
După cum știți deja despre mine, iubesc să mă distrez și să am teme de gândire. De asta mi-a plăcut filmul de azi. Nu numai că am râs cu hohote dar am avut de reflectat la cât de distractivă și absurdă poate deveni dragostea și implicarea parentală, dacă nu ia în calcul că progenitura are și ea dreptul la a decide ce vrea să facă cu destinul propriu.
Avem o mamă bine intenționată și-o fiică al cărui drum de viață nu pare să corespundă cu viziunea mamei despre subiect. Mama decide că nu contează ce își dorește fiica pentru propria persoană. Că ea știe mai bine. Trece la acțiune. Și gata intriga.
În film îți poți permite să râzi cu lacrimi. În viața de zi cu zi nu e, mă tem, la fel de distractiv. Și nu e distractiv pentru că cel mai mare rău îl faci cu bine. Când ești prea ocupat să ai bune intenții ca să mai vezi că ele, intențiile pot fi și bune și nepotrivite în același timp. E foarte important să fac ce vreau și, în egală măsură, să respect ce vor ceilalți. Chiar dacă celălalt se întâmplă să fie copilul meu. Fapt că părintele se naște mai devreme nu-l face să devină, obligatoriu, mai înțelept când vine vorba de viața altuia. Doar mai bătrân.
O carte – Arta de a fi egoist. Cum să trăiești fericit chiar dacă altora nu le place.
„A face ce vrei” nu numai că nu se predă la școală ci e de-a dreptul o acțiune descurajată. Eticheta asociată cu „fac ce vreau” e negativă. Fie că se numește egoism sau nepăsare, oricum ar fi, nu-și bate nimeni capul să te învețe că e important să îți determini singur ce și cum vrei să îți duci viața. De asta m-am bucurat să găsesc cartea care face excepție de la regulă. Așa că astăzi vă fac cunoștință cu Josef Kirschner. El se arată dispus să ne învețe cum putem face ce vrem. Partea bună e că acum știm unde putem învăța. Partea proastă e că nu mai avem, din acest moment, nicio scuză. Despre asta cred că vorbește și Kirschner atunci când spune:
“Cele mai puternice şase rezistenţe din noi, care stau în drumul autodezvoltării noastre celei mai ample sunt: (1) Pasăm altora răspunderea pentru noi, în loc să o purtăm singuri; (2) Îi credem pe alţii mai mult decât ne credem pe noi înşine, pentru că nu ne dăm seama singuri ce ni se potriveşte nouă; (3) Ipocrizia din complezenţă face ca sentimentele noastre adevărate să se atrofieze tot mai mult; (4) Ne lipseşte disponibilitatea de a ne apăra dreptul la fericire şi autodezvoltare; (5) Lăsăm să fie ştirbită forţa cea mai puternică datorită căreia ne-am putea elibera din dependenţă: fantezia; (6) Incapacitatea de a face ceea ce este important şi de a renunţa cu uşurinţă la ceea ce este neimportant.”
Foto: Getty Images/Guliver, www.gettyimages.com