O glumă
Zece motive pentru care consumul de alcool la serviciu ar trebui permis: (1) stimulează prezența la serviciu; (2) reduce stresul; (3) determină o comunicare mai onestă; (4) reduce nemulțumirea față de nivelul salariului; (5) reduce absențele pentru că dacă bei la birou ești mahmur acasă; (6) managementul va auzi ce cred angajații cu adevărat; (7) reduce costurile cu încălzirea pe timpul iernii; (8) încurajează folosirea mașinilor la comun; (9) crește gradul de satisfacție al angajaților pentru că, chiar dacă nu le convine, nu le pasă; (10) elimină concediile pentru că angajații vor dori să vină la serviciu să bea gratis; (11) angajații au o părere mai bună unii despre alții; (12) determină creșterea satisfacției privind mâncarea de la cantină; (13) managerii vor fi mai înclinați să acorde creșteri salariale când sunt trotilați; (14) negocierile salariale vor fi mai profitabile; (15) greșelile de management nu vor avea impact pentru că nimeni nu își va aminti de ele. 😂
O temă
Astăzi despre importanța scopului propriu în viața de toate zilele. Prin scop înțeleg, mai exact răspunsul la întrebarea „ce vreau să obțin?” A defini exact ce anume doresc de la cineva, de la o situație sau de la viață în general, are o legătură mai mult decât directă cu ceea ce voi obține. Întrebarea este – suntem oare învățați să recunoaștem ceea ce ne dorim întotdeauna? Din experiența mea, nu prea suntem. Sunt multe lucruri care „nu se fac” și încă și mai multe „pe care nu e OK să le gândești sau să le spui”. La fel de numeroase sunt și cele care „trebuie făcute”. În încercarea fiecăruia de a face slalom printre tabuurile de fiecare zi, sfârșim prin a nu mai recunoaște față de mineni, nici măcar față de noi, ce anume ne dorim de fapt.
Dar, pănă la urmă, de ce e o așa de mare chestie să afli ce vrei? E simplu. Așa cum am mai vorbit, privim lumea cu o perspectivă subiectivă iar motivul pentru care fac lucrurile este o lentilă destul de puternică. Adică obiectivul declarat va determina ceea ce obțin.
Să mă explic. Să presupunem am de mers la o nuntă. La vărul meu. Și să mai presupunem că nu îmi plac nunțile. Și nici persoanele pe care presupun că le voi întâlni acolo (for fun, să spunem că sunt rockeri iar eu ascult doar MTV). Dar ai mei țin morțiș să merg pentru că “familia e importantă”. Dacă îmi formulez motivul pentru care merg drept „trebuie… nu vreau… nu-mi place dar trebuie” și mai adaug și „o să mă simt exclus, o să mă plictisesc iar ăia toți o să se uite la mine ca la urs” motivul pentru care merg acolo va fi unul de sacrificiu și ca atare voi izola, din tot ce văd, detaliile de care am nevoie pentru a fi sacrificat, pentru ca seara să se dovedească a fi fost greu de suportat. Dacă fac un efort și trec la scopul deplasării ceva de genul „Ok, familia e importantă și pentru mine” și o să mai adaug „și dacă tot mă duc, aș putea chiar să încerc să mă distrez” îmi voi asigura o șansă la o seară decentă în care voi reuși să împac nevoia personală de conformitate cu gusturile mele muzicale.
Pănă la urmă sunt două reguli de bază în formularea corectă a motivelor. Prima este că: motivele pentru care facem lucruri sunt întodeauna ale noastre. Adică referindu-mă la ce scriam mai sus, dacă eu merg la nuntă, o să fac asta pentru nu vreau să gestionez dezamăgirea mamei sau vinovăția de a o supăra, problema mea fiind nu faptul că mama se supără, ci că eu sunt sursa supărării sau dezamăgirii ei. Abilitatea asta de a recunoaște motivul pentru care decizi să faci ceva, eu o numesc auto-onestitate. E calea către eliberarea de sub dominația lui „trebuie”.
A doua regulă este că găsim în realitate ceea ce ne planificăm. Motivul real va determina interpretarea mea despre realitate. Tot aplicat la cele de mai sus, dacă mă duc la nuntă pentru că „trebuie” + „o să fie de rahat” = voi căuta motivele pentru justificarea proastei dispoziții. Dar dacă transformăm motivul în „vreau să merg pentru că nu vreau să o dezamăgesc pe mama” + „dacă tot mă duc, încerc să mă simt bine”= voi căuta motive pentru a mă simți bine, atât cât e posibil dată fiind situația.
Și-acum și tema. Eu vă propun să faceți repejor o listă cu lucrurile pe care le faceți pentru că „trebuie”. Apoi să le reformulați în așa fel încât să reflecte motivul vostru pentru care „nu trebuie, dar vreți”.
Concluziile ar trebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro.
Un film – Invincibilii
Revin la obiceiul de a recomanda un film de suflet. Pe lângă povestea uimitoare și adevărată în același timp, filmul face ușor de observat cât de mare e influența motivului și cât de mult determină ceea ce credem că înțelegem din ceea ce ni se întâmplă.
Avem un tip foarte bogat, puțin extrentric și dornic de senzații tari. Și paraplegic. Ajuns așa tocmai din cauza senzațiilor tari. Un accident de parapantă îl lasă fără uzul corpului cam de la gât în jos. Care își caută o persoană care să îl îngrijească. E cam sătul de mila pe care o vede în ochii tuturor și de compasiunea pe care o motivează cei care aplică pentru un job care-i dezgustă, dar care cred că nu pot spune că banii sunt cei care contează.
Apare printre aplicanți și omul de cartier sărac și rău famat. În primul rând, nu vine pentru angajare. Ci pentru semnătura care dovedește că a încercat să se-angajeze și n-a reușit. Deci scopul lui nu este jobul ci ajutorul social. Motivul îi permite să se poarte diferit. De veme ce nu are de pierdut și nici de câștigat se poartă exact cum este, adică natural. De vreme ce are simțul umorului îl folosește la ironie. De vreme ce el e sărac și nici nu-i pasă ce cred despre el, fură un ou Faberge. De vreme ce vede suferință la un loc cu multă sărăcie în fiecare zi, doar suferința fără sărăcie nu-l impresionează chiar deloc. Iar toate astea la un loc conferă relației dintre cei doi valoarea de normalitate.
Odată ce motivele sunt cele reale, adică cel care angaja declară că nu vrea compasiune iar cel care se angajează că are mare nevoie de bani, cei doi își dau șansă să afle omul real din spatele motivelor.
De fapt la asta folosește auto-onestitatea. Să mă cunosc pe mine și-odată ce m-am cunoscut să le fac cunoștință și celorlalți cu “the new me”.
O carte – Și am spus da
Eu una m-am întrebat întotdeauna care era diferența între căsătoriile de pe vremuri, care durau o viață și cele de acum. Și cred că una dintre diferențe era că, pentru că nu aveau alternativa divorțului, vroiau să facă lucrurile să meargă. Atenție… nu spun că erau neapărat și fericiți. Spun doar că erau mult, mult mai inclinați să caute soluții. Motivul uzual pe vremea aceea era „să faci relația să meargă”. Motivul de acum e mai degrabă „vreau să fiu fericit”. Ei căutau soluții pentru relație, noi căutăm dovada fericirii personale.
De asta recomand și cartea. Nu pentru povestea în sine, care e cam siropoasă. În primul rând, aici găsiți mult din istoria căsătoriei ca instituție și din schimbările prin care a trecut. Istoria e bine documentată și accesibil formulată. Eu cred că orice om căsătorit sau care vrea vreodată să facă asta și-ar face un serviciu dacă ar înțelege despre ce e vorba. Cum am ajuns la forma asta de organizare, de unde am plecat și ce mai avem astăzi din ce era cândva.
Și mai apoi, povestea ilustrează tema. Povestitoarea se găsește brusc în situația în care „trebuie să se căsătorească”. Refuză să facă asta și se pune pe treabă să găsească motivele pentru care „să vrea” sau „să nu vrea”. Eu cred că dacă am proceda la fel, măcar cu lucrurile importante din viața noastră am avea mai multe șanse să aflăm ce vrem. Nu de alta dar ce trebuie ne spune toată lumea.
Foto: Getty Images/Guliver, http://www.gettyimages.com
